Cunoscut animator cultural de câteva decenii, Alexandru Câțcăuan își devoalează, în ultimii ani, și fațete de narator. Dincolo de antologiile aniversare alocate celebrului festival de satiră și umor „Mărul de Aur”, de prefețele și edițiile îngrijite sau de monografia consacrată instituției pe care o tutelează de peste treizeci de ani, Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, acesta a mai publicat volumele Povestea merelor de aur și a regelui râs (Editura Charmides, Bistrița, 2019), Vacanță la Pietrasania (Editura Cronedit, Iași, 2020), Românii de lângă români (Editura Cronedit, Iași, 2021).
Tomul editat în anul precedent la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuș, Din curgerea zilelor…, subintitulat povestiri, este flancat de prefața lui Valeriu Stancu și de postfața lui Virgil Rațiu. Cea dintâi, intitulată cam fastuos, Evadarea din propria legendă, relevă specificitatea volumului, subliniind faptul că autorul mizează pe ideea că toate zilele ne aparțin, instituind un soi de egalitarism democratic între ele, doar că cele apartenente trecutului sunt intrate deja „pe o cale nenturnată”. Majoritatea textelor sunt arondate universului infantil, într-un voiaj mnemotehnic ce are menirea de a recupera o vârstă mai mult sau mai puțin ingenuă. Analistul evidențiază faptul că, deținând un prolific rezervor rememorativ, lui Alexandru Câțcăuan îi este suficientă simpla aducere aminte pentru a-și apropria prozeliți din pricina harului zicerii. Virgil Rațiu însă este de părere că tomul poate suscita interesul oricărui cititor, și „chiar mai mult, formează baza de pornire a unor încă necesare dezbateri sociale și politice”. Re-crearea toposului vârstei puerile devine constant o axă de boltă a condeierului, prin regresiuni hâtre, succedate de actualizări. Astfel, privirea celui de-atunci se suprapune peste cea a celui din prezent, într-o coabitare nostalgică, o pace prielnică dintre sine și alt sine.
Cele două parabole lirice, ce par a deține un rol anticipativ, amplasate strategic în debutul volumului, sunt puse sub pecetea poveștii, aservită păsării, zborului, printr-o permutare animistă între cele două lexeme aparent incompatibile, pasăre-poveste. Zborul poveștii urmează un traiect virginal: „A venit povestea de pe tărâmuri necercetate / Povestea care poartă vecia sub aripa ei / Vlăguită de zbor”, într-un timp abstras miracolelor, dar încărcat de păcatele ce se întrupează în logosul perceput ca un regat sacramental, fericit botezat „templul pământului”. Povestea reușește să gliseze înspre teritoriul copilăriei, găsindu-și liniște și locaș în sufletul pruncului.
Titlurile celor nouă narațiuni sunt sintetice și anticipative. Resortul aducerii aminte este angrenat de Prima zi de școală, resimțită bacovian, ca un destructor al libertății insului. Nota de individualitate a copilului în noua comunitate este dată de situarea casei parentale în proximitatea școlii, grădina familială fiind teritoriul pe care se va înălța școala. Astfel, în pauza mare, proaspătul elev reușește să sară gardul pentru a se alimenta acasă. Prozatorul evocă acest timp al penuriilor și al pauperității sociale, făcând un inventar al alimentelor în satul montan în care principalul mijloc de trai îl constituia creșterea vitelor. Fiind cel dintâi dintre frați, condeierul are un ascendent asupra celor mici, din pricina bagajului ecolier asimilat. Prima zi de școală aduce imaginea unui băiat timid, îmbrăcat cu un trening nou și cu teniși chinezești, vestimentație care-i ridică prestigiul în fața colegilor purtători de straie naționale, fiind astfel „un pic domnișoruc”. Se impune totodată chipul învățătoarei, Valerica Moldovan, o brunetă frumoasă, cu voce calină și atitudine protectoare, care are menirea de a le fi inculcat lecția omeniei. Atitudinea reverentă în fața dăscăliței se conservă și azi: „Multe am învățat de la ea, dar cel mai mult s-a îngrijit să ajungem oameni!”.
Un alt personaj inubliabil este părintele Grigore Boca din Târlișua, pe care-l vedea duminică, după un marș de nu mai puțin optsprezece km. Deși agreat de săteni, acesta producea o teroare inimaginabilă nu tocmai docilului școlar, pe care mama Saveta, în dorința de a-i corija etic și pentru a le sista mitomania, îi amenințase că slujitorul Domnului le va amputa organul vorbirii: „Fără doar și poate, în mintea noastră s-a instalat o frică de nedescris față de popa măcelar și tot timpul trăiam cu această frică”. Naratorul simte, încă de pe acum, o atracție înspre scriptural, deși, deocamdată, la nivel fabulativ, definindu-se ca un magician al jocurilor, pe care reușește să le modeleze în funcție de imaginația lui mereu debordantă. Una dintre activitățile predilecte ale copiilor e furtul de poame. Episodul pare decupat din Creangă, micul cățărător fiind obligat să rămână până la lăsarea nopții în buclucașul copac până când păzitorul acestuia, un gigantesc dulău mioritic, se retrage plictisit el însuși de atâta așteptare.
Din curgerea zilelor…, narațiunea care dă numele tomului, reflectă, ascendent, trecerea timpului și, implicit, a experienței școlare, care angrenează responsabilizarea micului zurbagiu. Școala este privită ca un destructor oniric, ludic, de expectanțe amputate, iar privarea de libertate îl face pe neostoitul rebel să oscileze între frustrare, neputință, ciudă împotriva sistemului instituțional, astfel încât debarasarea de uniformă, odată ajuns acasă, este un ritual al recuperării sinelui, al recăpătării unei stări de grație − permisivitatea. Imaginea familiei strânse în jurul mesei constituia un veritabil spectacol al concilierii cu viața, în sânul unui climat protector, tradițional, pigmentat olfactiv-gustativ de „zama de baraboi”, de „papă” – omletă cu cârnați, și de incomparabilul desert, mămăligă cu lapte proaspăt muls. Naratorul se definește drept un homo faber în lumea jocului, având abilitatea unui magician de a metamorfoza ludic ambientalul: „puteam, numai prin voința și imaginația mea, să transform totul în joc”.
„Invazia” cărămizilor ne conduce în perioada anilor ʼ60, perioadă de revigorare economică, dar și începutul unei noi ere, aceea a imobilelor din cărămidă. Realizând o radiografie a societății vremii, Alexandru Câțcăuan remarcă prosperitatea lucrătorilor din domeniul forestier, care reușesc să economisească, în pofida faptului că există un singur salariat în familie. Printre amintiri se strecoară imaginea bunicului, bărbat destoinic, care făcea toate activitățile familiale de cărăușie, asigurând și aratul. Construirea noii case familiale este prilejul incursiunii în lumea modelării lutului, alături de evocarea fascinației resimțite de băiat în procesul fabricării cărămizilor, într-un dans al frământării pământului cu picioarele goale. Finalul zilei aducea și răsplata culinară a ucenicilor, între care se individualizau, preferențial, plăcintele cu brânză.
La scăldat rememorează un episod nostalgic, al evadării de acasă într-o duminică, pentru a face o baie, avându-i companioni pe fratele mai mic, Ghiță, pe Uțu și Virginia lui uncheșul Vasile, pe „Maxim și Georgică a lui Mâț de pe Dâmb”, pe Ioan al lui Vasile Motogna, posesori cu toții ai unor genealogii neaoșe. Hâlboana, definită drept o piscină actuală, confecționată din bolovani și crengi de arin pentru a stăvili râul, era ocupată deja de ceata băieților mai mari, înotători vajnici: „Grigore Filip a Cupșănarului, Viorel Rus al lui Sarin, Casian Rus al lui Mitru Sânzâienii, Roman Vălean a Bărariului, Leontin Horoba din Prelucă, Gheorghe Romaniciuc a lui Dumitru de pe Dos”. Episodul îl reduplică, în cheie contemporană, pe cel din Amintirile predecesorului Creangă: „Mama, cu o nuia în mână, împărățea peste hainele noastre confiscate! Bă, al dracului, parcă eram năzdrăvanul de Nică, rămas și el în curul gol pe malul Ozanei, cum eram eu cu Ghiță la apele Țibleșului!”. Spre deosebire de lecția rememorativă a naratorului moldav, împricinații au posibilitatea alegerii între o paradă nudistă pe ulițele satului sau un altoi matern cu nuiaua, preferat umilinței publice.
Discursul epic devine sarcastic și polemic în ultimele două narațiuni alocate realității postdecembriste și, implicit ,,livoluției”, respectiv pandemiei care a încarcerat o umanitate. Decembrie ʼ89! vehiculează ideea că, deși fusese avertizat cu un an înainte asupra iminenței căderii sale, dictatorul carpatic a refuzat cu ostentație să accepte realitatea, atâta vreme cât asista cotidian la gigantești parade aplaudace. Anul Congresului sistează celelalte manifestări culturale, precum celebrarea a două decenii de existență a Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistrița și a ansamblurilor corale și folclorice. Condeierul se declară un anticipator al revoluției, cu atât mai mult cu cât reformele lui Gorbaciov, „Perestroika” și „Glasnosti”, au funcționat ca o goarnă pentru căderea lagărului socialist: „Comunismul intrase în moarte clinică”. Vizionând spectacole la micile și marile teatre bucureștene, frecventând foarte pe sărite cursurile unei a doua studenții, acesta pleacă din București în preziua evenimentelor din 16 decembrie de la Timișoara. Știrile de la „Europa Liberă” sunt coroborate cu chemarea de urgență, sâmbăta seara, la serviciu, unde sunt adunați, în stare de alertă, toți edilii județului. În pofida aerului oficial, printre oameni trona o atmosferă cordială, șugubeață. Anunțul oficial că la Timișoara huliganii au vandalizat magazinele și incită la violențe stradale este contrazis de relatarea venită de la amicul Gioni Radovan. Auzirea la telefon a rafalelor de gloanțe este asociată cu declarația lui Florin Mitu, care, în urmă cu cinci zile, considera că sfârșitul regimului lui Ceaușescu se va petrece în câteva ore. Povestitorul este mirat de cecitatea celor din jur în privința deznodământului dictaturii și, implicit, al dictatorului. Manifestația de la București o angrenează și pe cea din Bistrița, într-o coloană de obidiți care au, în sfârșit, curajul de a-și spune ofurile, conducând, potrivit diagnosticării auctoriale, la o „revoluție de catifea”, cu oameni ai locului. Cu Ziua vaccinului! plonjăm în era pandemică. Anxietățile resimțite în fața vaccinului, a efectelor adverse și a periculozității acestuia devin firești într-un astfel de context. Vizita la ambulatoriu se transformă într-o clacă ad hoc cu foste eleve, prieteni sau consăteni.
Alexandru Câțcăuan se vădește un rememorator cu vână, ce recuperează, în cheie epică, episoade esențiale din destinul propriu. Pornit pe panta aducerilor-aminte, sperăm că nu-și va sista elanul confesiv fără a ne împărtăși, într-un tom memorial, autenticist, presărat cu savuroase epistole gheraniene, istoria lui/a bistrițenilor cu N. Gheran și, totodată, aportul personal la întregirea integralei rebreniene.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024