Romanul lui Gabriel Chifu, Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunțită, oferă și câteva reușite portrete de torționari. Cel mai important este teribilul tovarăș Cameniță, primul-secretar al raionului, omul cel mai puternic al locului. Acesta se schimbă în mod radical după un stagiu de pregătire efectuat la Moscova. Aici, el devine discipolul fervent al lui Stalin, a cărui politică de forță încearcă să o aplice și pe meleagurile dunărene. Personajul are o ascensiune fulminantă, devenind prim-secretar al județului, apoi, promovat la București, membru al Comitetului Central. Deși personajul apare ca o amenințare pe tot parcursul romanului, capitolul al treisprezecelea este cel care insistă, cu predilecție, pe portretul tiranului local. Deoarece în țară se construia noua orânduire, personajul depune foarte mult zel în eliminarea dușmanilor poporului. Prin intermediul tovarășului Cameniță, Gabriel Chifu readuce în actualitate figura sinistră a activistului de partid brutal și limitat. Este vorba despre un personaj diabolic, specific epocii. Veritabilă întruchipare a puterii oarbe, acesta conduce dictatorial prin frică. Totul în numele victoriei ideilor socialismului. În cazul lui Cameniță, tortura este ridicată la rang de plăcere. Printre zbirii locali se numără și acoliții personajului, Gârmoci și Fanache, slugile de la raion. Cum se poate lesne observa, spre deosebire de victimele lor, torționarii lui Gabriel Chifu nu au nume de inspirație biblică. Onomastica lor trimite la o lume profană, puternic degradată.
După proiecția inițială în fantastic, revenirea la planul social are loc în capitolul al zecelea. Existând norme la arestări, cei de la raion primesc ordin să trimită la regiune un nou lot de elemente dușmănoase, indivizi care puneau piedici construirii noii orânduiri. În felul acesta, revine în centrul interesului problema puterii și a exceselor ei. Șefului securității i se pune pata pe Vodă, profesorul de matematică. Vina acestuia era aceea că avea un nume nepotrivit pentru noile orientări politico-sociale, argument suficient ca el să fie trecut pe lista de deportați.
Aflăm că totul se petrece în coșmarurile lui Veniamin, care visează ceea ce se petrece în realitate. În mod paradoxal, de la înălțimea la care se găsește, copilul dintre lumi își însușește postura romancierului omniscient din romanul balzacian. Ca povestitor, el nu poate interveni în derularea întâmplărilor. Relatarea zugrăvește arestarea și deportarea profesorului de matematică. După o călătorie de trei zile și trei nopți într-un vagon neîncălzit, acesta ajunge la lagărul din Punctul de lucru 57 din localitatea Hotarele, unde muncește la tăiat lemne și la cules de stuf. Romanul se transformă într-o radiografie a suferințelor și a umilințelor îndurate. Ca un moft suprem al comandantului, profesorul este obligat să își schimbe numele din Vodă în Vlăsie. La un moment dat, el primește clandestin un bilet de la Vera, în care aceasta îi cerea acceptul pentru un divorț formal ca fiul lor Vlad să poată da examen la facultate. În mod paradoxal, salvarea personajului are loc prin iubire. Deportatul Valeriu o cunoaște pe Irina Stănescu, medic oftalmolog, și între cei doi începe o neverosimilă poveste de dragoste. Numele personajului provine din grecescul „Eirene”, ceea ce înseamnă „pace”. Semnificativ se dovedește sfârșitul capitolului, unde naratorul precizează: „Atunci, Truman, m-am trezit din vis. A fost un vis cu tata”. Însemnări asemănătoare apar la sfârșitul fiecărui capitol, în funcție de figura celui aflat în centrul întâmplărilor. Pentru Valeriu, visul reprezintă o modalitate de comunicare cu lumea de acasă, cu existența sa anterioară. Derutat de visele sale lungi și coerente, el nu mai știe care este lumea reală, cea de pe pământ sau cea a plăsmuirilor sale. Prin intermediul condorului vorbitor, romancierul introduce în text și tema bestiarului fabulos. Numele acestuia, Truman, este simbolic, însemnând „cel loial”. În mitologia Anzilor, condorul este un simbol solar. Deși este un cunoscător al tainelor asemenea îngerului Lazarus, el nu are permisiunea să dezvăluie adevărul în privința viselor lui Veniamin.
Cronica dramatică a familiei Vodă continuă în capitolul al doisprezecelea. De data aceasta, în centrul visului lui Veniamin se găsește Victor, fratele mai mare al povestitorului. Este vorba din nou despre un vis realist, dur, care nu are nimic fabulos. Sub influența Revoluției din Ungaria din 1956, nemulțumirile încep să se manifeste și în rândul tinerilor din România. Membru al organizației clandestine „Valoare, adevăr, libertate”, Stelian, un student de la Timișoara, vrea să înființeze un grup de rezistență și la Serenite. În acest sens, el solicită sprijinul lui Victor și al prietenului acestuia, Stan. Povestea romantică a tinerilor revoluționari este nuanțată și de o scurtă idilă între Victor și Monica. Membrii grupului urmăresc la postul de radio „Europa Liberă” veștile despre Revoluția din Ungaria și, sub influența evenimentelor din țara vecină, se gândesc să împrăștie manifeste anticomuniste prin țară. Mai mult, cuprinși de cele mai nobile idealuri, Stan și Victor vor să li se alăture partizanilor din lunca Dunării. Se zvonea că aici acționa un grup de rezistență condus de fostul învățător Baldovin. Alertate de evenimentele din țara vecină, autoritățile se tem de revolta maselor. Drept consecință, sub directa îndrumare a teribilului tovarăș Cameniță, începe eliminarea grupurilor armate organizate din pădurea Galimea. Cuprins de teamă, Gabi Papadopol își denunță colegii, care sunt uciși de securiști înainte să dea de adevărații partizani.
Capitolele de un realism dur, ce mizează pe radiografia minuțioasă a abuzurilor epocii alternează cu proiecțiile în fantastic. Atrocitățile pe care le visează naratorul îi provoacă un imens rău fizic. Aflat în impas, Valerian îi cere îngerului Lazarus să îi limpezească gândurile. Prin intermediul personajului, prozatorul propune o ipostază insolită a scriitorului omniscient, care privește lumea de sus, asemenea unui demiurg. Personajul se întreabă de ce visează mereu lucruri urâte despre cei de jos și își pune problema dacă ceea ce visează se întâmplă aievea. Din păcate, Lazarus trebuie să respecte niște reguli stricte și nu îl poate ajuta. Pentru a ieși din impas, îl îndeamnă pe Veniamin să apeleze la condorul vorbitor Truman. Dar nici acesta nu lămurește problema, afirmând că nimeni nu știe de ce visează ceea ce visează și dacă ceea ce visează este real sau nu. Veniamin trebuie să găsească singur răspuns la marile întrebări care îl frământă.
Acceptând ideea că ceea ce visează este chiar adevărul, Veniamin conștientizează că lumea de jos este grav bolnavă și se găsește în pericol. Întrebat cum de suportă să vadă toată nebunia din jur fără să intervină, Lazarus atrage atenția că lumea nu poate fi salvată oricând și de oricine. Chiar dacă și-ar propune acest lucru, ei nu ar fi capabili să o mântuiască. Rolul lor este unul mai mic și nu îl pot depăși. Ei sunt martorii, adică cei care văd, cei care înțeleg lucrurile. Nu sunt niște orbi ca mulți dintre cei din lumea de jos. Pe lângă calitatea lui de martor, Lazarus este și păzitorul cărții pecetluite, în timp Veniamin este copilul – adică inocentul – care, din atașament pentru ai săi, amână urcarea la cer. Îngerul nu vrea să dezvăluie nici ceea ce este cu cărticica pecetluită. El vorbește despre misiunea care le-a fost încredințată și care trebuie îndeplinită. Cei doi fac parte dintr-un plan uriaș, unul etern, care se află în desfășurare și pe care nu îl pot modifica. Romancierul introduce în text numeroase elemente specifice miraculosului creștin, ceea ce îl îndepărtează de fantasticul de factură tradițională.
Între timp, în Serenite continuă ostilitățile împotriva celor care s-au ridicat contra regimului totalitar. Rând pe rând, sunt arestați Gogu Papadopol, Monica și Stelian, studentul de la Timișoara. În mod surprinzător, pe lista „bandiților” este trecut și Vlad, fratele naratorului, care a ajuns student la Litere. Acesta devine o victimă a exceselor, fiind considerat partizan în mod abuziv. În realitate, Vlad se gândea doar la literatură, trăia în lumea metaforelor. Gabriel Chifu insistă pe antiteza dintre lumea literaturii și cea a istoriei. După cea dintre real și fantastic, este cea de a doua dihotomie propusă de către autor. Prin intermediul lui Vlad, Gabriel Chifu critică literatura de factură evazivă, ruptă de realitate, care nu ține seama de marile probleme ale timpului. Deși trăiește doar în sfera imaginarului, studentul filolog devine o victimă a regimului totalitar. Asemenea tatălui său, și el este arestat în timpul nopții și este anchetat. Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei, el se comportă cu lașitate în fața anchetatorilor. Reușește să scape semnând un angajament și denunțându-și mama.
Cartea se încheie printr-o parabolă biblică. În sfera visului, lumea este purificată prin apă prin reluarea mitului potopului, în timp ce în sfera realului înnoirea are loc prin foc. Abia acum i se permite lui Veniamin să parcurgă cărticica pecetluită, cartea tuturor secretelor. Deschizând-o, personajul constată cu uimire faptul că este vorba despre o carte în carte, ce conține tocmai povestea pe care a trăit-o.
La douăzeci de ani de la apariție, romanul Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme nu și-a pierdut prospețimea și puterea de seducție.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024