Ceremonii, capcane, noduri. Iată punctele de interes (marcate și prin titlurile de secțiuni) în jurul cărora se țese discursul liric în volumul Capcanele (Florești: Editura Limes, 2022), al lui Vasile Igna. Ele configurează o atitudine față de existență, o anumită relaționare cu spațio-temporalitatea unde îi este dat să locuiască. Mărturisesc, în egală măsură, despre modul în care se privește pe sine: omul și scriitorul. În care își asumă ceea ce este și chestionează ceea ce îl face să fie așa cum este.
Poetul își privește de la fereastră – a casei, a minții, a sufletului – reperele dintotdeauna ale provinciei sale: Grădina, Valea, Dealul, le veghează împlinirea și învață să se slujească de înțelesurile pe care acestea i le propun. Grădina, Valea, Dealul constituie un fel de encheiridion – un manual/text (viu, de astă dată) aflat la îndemână, care completează achizițiile livrești și pe cele dobândite experimentând realul. Alcătuind un fundal valoros pentru pana scribului, spațiile amintite nu sunt reproduse, desigur, întocmai. Precum pensula pictorului, unealta poetului (re)creează, mai „Trage linii strâmbe / și așază pasta la întâmplare” (Ut pictura). Drumul de la realitate la artă trece prin imaginație, prin vis („Și răchita face micșunele / și pârloaga pui de lele” – ibidem). Peisajul devine iluzie, poveste. Sau pretext pentru inserții sapiențiale ori psihologice. Un traseu impregnat simbolic parcurge – nu doar în volumul de față al autorului – și destinul uman („O capcană e drumul / o ceremonie un nod / împletite laolaltă de un nărod / cam într-o dungă” – Nu doar ziua), pe care Vasile Igna caută acum să-l tălmăcească din perspectiva vremelniciei, a morții.
Întâmpinarea tărâmului poetic presupune, în noua carte, o gesticulație lucidă și încărcată de gravitate: are menirea de a-i lămuri condiția ontologică proprie, este un exercițiu, așadar, fundamental, dramatic în același timp, care se derulează pe măsura împărtășirii lui. Lectorul invitat la ceremonie, devenit, altfel spus, martor la purificarea ritualică, are șansa – dacă se deschide înțelegerii – de a câștiga el însuși o experiență spirituală hotărâtoare. Poate conștientiza mai profund ceea ce îl definește ca om și contează cu adevărat întru devenirea proprie. Ceea ce îi dă coerență și sens.
Autorul îi așază în cale (false?) capcane, tot așa cum hățișuri de piedici și de ademeniri i-au probat/îi probează și lui ecuanimitatea, curajul, capacitatea de a lucra exigent asupra sinelui, puterea de a iubi, noblețea. Acomodarea cu finitudinea. De aceea, comunicarea adevărurilor și a trăirilor eului liric se dovedește uneori prea rafinată pentru lectura singulară, de suprafață. Or, poezia lui Vasile Igna, ca să-și dezvăluie întreaga ei cuprindere, îndeamnă la călătorii repetate, necesită erudiție, răbdare, încredere, disponibilitatea de a visa. Presupune o complicitate nesilită cu lumea ce se naște din călimară, din regatul oniric „fără de hotar”. Ea este un joc al ideilor, nu o joacă gratuită de cuvinte.
Unele atitudini, de exemplu, avansate oracular, apoi tăgăduite într-o secvență următoare (ori într-un alt poem), pot deruta cititorul grăbit. Acestea par însă a-și (re)găsi echilibrul îndeosebi după ce sunt contestate, după ce este trădat relativismul lor („Apropie-te-depărtează-te”; „Mergi înainte. Așteaptă” – Lentilă). Alteori, sondările ființei poetice lasă miezul ascuns, învăluindu-l în incertitudini ce-și amână dezlegarea: „O, Doamne, și filantrop cum a fost / cine să știe de-or fi avut vreun rost / zilele și bătăliile sale” (Slow reading); sau: „Demn e să urce și-apoi să coboare” – formularea aproape sentențioasă din incipitul unui poem, convertită în final într-o interogație dubitativă: „Demn e să meargă-nainte / ori să se ascundă / cu ramuri de salcie-n mână?” (Dignus est).
Relaționarea confortabilă cu ideatica găzduită de comunicarea lirică o inhibă și imprecizia actanților, metamorfozarea lor pe traseu, lăsarea în suspensie a delimitării instanței poetice (tehnică evidențiată și de Horia Gârbea într-o recenzie – Poetul care nu spune „eu” – publicată în nr. 39/2022 al României literare). Dialogul, de pildă, cu un „tu” (poate generic, poate alter ego) glisează către apelul la o instanță nelămurită („cineva”, „el”), susceptibilă însă a juca (dacă ținem seama de mărcile familiare ale spațiului) rolul scribului, pentru ca mai încolo unul dintre actanți să-și expună perspectiva proprie vizavi de problematica textului: „Aproape că poți trece cu vederea / forfota dimineții, ieșirea din tunel, îngusta țeavă de pușcă a zilei. / Susul e jos și josul se uită la stele. / Cineva, poate chiar el, se mișcă / în două câmpuri deodată, cu ácele / ceasornicului înțepenite / unul în Vale, altul pe Deal. / Nu e deloc complicat, zice, / fericirea lipsește peste tot, / guma șterge și zeghe și price / se joacă tot la arșice / și turnul de veghe, chindia / în care-s pitite capcanele ei / și frânghia / coliviilor înstelate ale nopții” (Aproape că poți). Am putea spune, pe de altă parte, că procedeul ca atare nu ar trebui să deturneze înțelegerea: sfiala și smerenia cu care Vasile Igna se comunică pe sine particularizează o atitudine cu care ne-a obișnuit încă din volumele anterioare.
Într-un alt poem, relatarea la persoana a treia („El care fuge de propriul chip / e ostatecul Iernii și hrană jivinii / din colțul de apus al Grădinii. / Cu o singură mână seara cuprinde / câte puțin din a zilei amară merinde. / Va reveni și el în poem, cândva, / resemnat, solitar, surghiunit / în capcanele lui precum / dulcea pâine cu vin / din ceremonia nocturnă a Reginei” – El care fuge) virează, tocmai în ultimul vers, delimitat de corpul textual anterior, înspre o constatare eminamente subiectivă: „Se lasă seara, nopții mă înham”.
Întâlnim, pe parcursul volumului, tot felul de măști sub care bănuim că se ascunde ființa auctorială: „zeu cu tolba îngustă și spartă”, „meșterul”, „rege […] pe tabla de șah”, „un nărod / cam într-o dungă”, „un altul, poate el însuși”, „Zeul”, „Regele melancolic”, „Craiul de pripas” etc. Să le considerăm un joc al alterităților, un joc de oglinzi în care aceasta se privește pe sine, se judecă, se mădărește…
Poetul din „țara cea de pe Vale” are nevoie așadar de un lector implicat, care să coparticipe în mod real – „plein d’usage et raison” (și el) – la producerea semnificațiilor aliajului textual. Are trebuință de un lector pe care să nu-l înspăimânte densitatea (căci Vasile Igna refuză irosirea cuvântului: „Lipsite de sens sunt vorbele spuse / în pripă, zadarnic ecoul în urechea / fără auz, împlinirea fără povară” – Acum) și geometria poemului, escapadele pe tărâm filozofic ori mixajul registrelor lingvistice (neologisme, ardelenisme, structuri colocviale, construcții preluate din engleză, franceză, germană, dar și „amestec de vorbe din limbile moarte”, „inscripții obscure”). Care să savureze conversiunile morfologice inspirate, uneori cu efecte muzicale inedite („Acolo, într-o Patrie unde-i vară mereu / și mâinele-i astăzi, ușorul e greu? / Și unde undele nu mai sunt unde / ci vocile noastre venind de niciunde?” – Psalm) și să se lase el însuși prins în vârtejul care adună laolaltă dâre de vis, de reverie, amprente ale memoriei culturale sau urme din aventura existențială a autorului. Să asiste la felul în care poetul și poezia le încearcă, le dezleagă… Le fac să trăiască. Le conferă chiar un plus de ființă.
Sunt semne ce îi revin poetului în minte „la ceas trecut de amiază” (Dacă). Într-o singurătate consimțită. Îl pregătesc pentru întâmpinarea senină a Necunoscutului. Retrăindu-le (ca pe niște rituri de trecere) și scriind despre ele, iese din timpul și din spațiul concrete, se reintegrează în mișcarea cosmică. Senzația de pustiire, de situare „pe buza genunii” (Fenêtre à la lumière éffacée) cedează treptat în fața speranței („ce cade jos de-ndată iarăși zboară / viața urcă-n moarte născând viață” – Trompe-l’oeil). „A crea poetic – este de părere Max Picard, iar această opinie se dovedește valabilă și în cazul de față – înseamnă a te avânta deasupra hăului din propriu-ți lăuntru, a crea poetic înseamnă a birui prin propriu-ți cânt hăul din propriu-ți lăuntru, a-l adormi, a-l adormi cântându-i”1.
Este – credem – dimensiunea fundamentală a volumului: cu tot tragismul broderiei țesute în jurul stingerii, al plecării definitive, tristețea și anxietatea se convertesc în resemnare, apoi se împlinesc – superb și atât de molipsitor! – în bucurie a Vieții („se întâmplă să trăiesc și / asta ajunge” – Se întâmplă), în dorință de cuprindere cu luciditate (fără emfază, fără vorbe și gesturi de prisos), cu grijă și cu iubire a ceea ce îi este dat. Se desăvârșesc în lumină, nu atât în aceea căpătată ca oricare ființă umană, cât în lumina dăruită de artist din preaplinul său, din însăși vederea lui.
Una dintre piesele relevante din această perspectivă e Tigridia: de la fereastra lui, poetul din Valea Căprioarei vede cum, odată cu floarea, prinde ființă o nouă poveste. Un alt început. Poate firav, temător, însă cuprins de nădejde: „Cine vede vede ceea ce vede / o primăvară ce urcă odată cu / pursângele trupului ei / dar nu înflorește ca dalia / ci dăruiește fructe bine ascunse / date în pârg deodată cu ochii / deodată cu iarba părului ei / cotropită de licurici / de febre august și albul / limfatic al brumei. / Departe-aproape-i acum / de aceste sărace și efemere / lucruri din preajmă / purtată-i ca orbul de mâna / tremurândă a înserării. / O, și neîncrezătoare / ca o fereastră / pe jumătate deschisă / prin care lumina așază umbre / subțiri de funigei / pe irisul ei cu promisiuni / de explozii stelare”. E lumina ce biruie întunericul. Și moartea. Tigridia este, în același timp, universul creat de autorul însuși, care va rezista mult după ce lumea reală, contemporană lui, va fi pierit. E întrupare a gestului creator menit a răscumpăra vremelnicia, a birui neantul, pustiirea. O soluție deopotrivă personală – am zice – de redobândire, în momente existențiale-limită, a echilibrului, a seninătății. De a „rămâne întreg până la capăt” (Din cei trei).
Seninătatea, speranța răzbat și din alte poeme. Am observat, de pildă, reiterând lectura, frecvența mărului, devenit un fel de laitmotiv al volumului, o ilustrare a triumfului vieții, a regenerării permanente – chiar dacă sunt precedate/condiționate de moarte. Dacă în poezii precum Un altul („urme de sânge poartă pulpa mărului”), Opus magnum (unde fructul găzduiește „o omidă-nhumată”) sau Dacă (de unde reținem imaginea mărului „cu coaja crestată-n răspăr”, alunecând în iarbă) simbolul prevestește/trădează destrămarea, putrezirea, poemul ce încheie cartea aduce o notă de optimism: „e deja dimineață limpede / […] închizi ochii / și vezi înflorind mărul cu / rădăcinile în neant” (Se poate și așa). Pământul însuși e – în Aproape că poți – „micuț, cât un măr”, iar printre întrupările perindate prin visul poetului se află și o livadă cu meri (Altfel lumina). Livada/Grădina ne-ar putea trimite, fără să forțăm conexiunile, înspre plimbările (născătoare de adevăruri) ale vechilor maeștri, însoțiți de discipolii lor. Sau la întâlnirile dintre lumea lăuntrică a creatorului și cea din afară. De ce nu?, a sinelui cu sine.
La o asemenea plimbare e invitat și lectorul. El va descoperi treptat, în capcanele despre care e avertizat încă din titlul cărții, mai degrabă puzderie de noduri – un echivalent, credem, al (răs)crucilor atât din culegerea de acum, cât și din scrierile anterioare, în versuri și în proză –, care călesc ființa apăsată de timp (ea însăși un nod de relații, cu semenii și cu preajma), o deprind cu încâlcirea/îmbrățișarea antinomiilor. O îndeamnă să-și potolească neastâmpărul ce o risipește în toate direcțiile, să zăbovească la răstimpuri în tăcere și meditație, să dea devenirii universale un sens în raport cu individualitatea proprie. Să prețuiască faptul că există și să armonizeze, prin iubirea de care e capabilă, contrariile. Atari potențialități sugestive ne îmboldesc să revedem cu alți ochi litografia de pe coperta volumului, concepută de graficianul Ioan Horvath Bugnariu și intitulată Love story 1.
E o plimbare așadar ce lasă urme. Fiindcă poemele reunite de Vasile Igna în această carte sunt profunde și originale.
Și nu sunt nici pe departe o capcană menită a ne cosmetiza optimist zbaterea, curajul de a fi.
- Max Picard, Atomizarea, Florești: Editura Limes, 2019, în românește de Ioan Milea, p. 91.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024