Rabindranath TAGORE
Gītāñjali, una dintre cele mai cunoscute cărți de poeme a lui Rabindranath Tagore, a fost publicată în limba bengali în India, în 1910. Autorul însuși a tradus-o în limba engleză sub formă de poeme în proză și cartea a fost publicată în septembrie 1912, cu titlul Gitanjali: Song Offerings, într-o ediţie limitată, de „India Society” din Londra, cu o introducere realizată de cunoscutul poet şi dramaturg irlandez William Butler Yeats (1865-1939). Cartea i-a fost dedicată de autor unuia dintre bunii săi prieteni, pe care îl cunoscuse în India, celebrul pictor şi critic de artă englez Sir William Rothenstein (1872-1945). Lucrarea i-a adus lui Rabindranath Tagore, în cursul anului 1913, Premiul „Nobel” pentru Literatură.
Traducerea din limba engleză, Gitanjali: Ofrandă de cânturi, un omagiu adus marelui poet, omului și învățătorului Rabindranath Tagore, la 110 ani de la primirea Premiului „Nobel” pentru Literatură, oferă cititorilor de limbă română prilejul de a pătrunde în feerica sa lume poetică avându-l ca ghid și prieten.
1
Tu m-ai făcut nesfârșit, a fost plăcerea Ta. Pe acest vas fragil Tu îl deșerți iar și iar și îl umpli mereu cu viață proaspătă.
Pe acest mic flaut de trestie Tu l-ai purtat pe culmi și prin văi și ai suflat prin el melodii veșnic noi.
La atingerea nemuritoare a mâinilor Tale, micuța mea inimă își pierde limitele întru bucurie și dă naștere unei rostiri de nedescris.
Darurile Tale infinite vin la mine doar în aceste mâini foarte mici ale mele. Veacurile trec și Tu încă adaugi și încă mai este loc de umplut.
2
Când Tu îmi poruncești să cânt, pare că inima mea s-ar frânge de mândrie; dar mă uit la Chipul Tău și îmi țâșnesc lacrimile.
Tot ce e aspru și disonant în viața mea se topește într-o armonie dulce – și adorația mea își întinde aripile ca o pasăre bucuroasă în zborul său peste mare.
Știu că Ție îți place cântecul meu. Știu că doar ca interpret vin înaintea prezenței Tale.
Ating, cu marginea aripii întinse departe a cântului meu, picioarele Tale, la care nu aș fi putut îndrăzni niciodată să ajung.
Îmbătat de bucuria de a cânta, uit de mine însumi și Te numesc prieten, pe Tine, Doamne.
3
Nu știu cum cânți, Tu, Stăpâne! Ascult mereu cu uimire tăcută!
Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea de viață a muzicii Tale aleargă din cer în cer. Curgerea sfântă a muzicii Tale străpunge toate obstacolele stâncoase și trece de ele.
Inima mea tânjește să se alăture cântecului Tău, dar în zadar se luptă pentru o voce. Aș vorbi, dar vorbirea nu se răsfrânge în cântec și strig nedumerit. Ah, Tu mi-ai făcut inima captivă în nesfârșitele mreje ale muzicii Tale, Stăpâne!
4
Viață a vieții mele, voi încerca întotdeauna să-mi păstrez trupul curat, știind că atingerea Ta vie învăluie fiecare parte a trupului meu.
Voi încerca întotdeauna să țin departe de gândurile mele toate neadevărurile, știind că Tu ești acel adevăr care a aprins lumina rațiunii în mintea mea.
Voi încerca mereu să alung din inima mea toate relele și să-mi păstrez dragostea înflorită, știind că Tu îți ai locul Tău în altarul cel mai intim al inimii mele.
Și mă voi strădui să Te descopăr în faptele mele, știind că puterea Ta îmi dă tăria să acționez.
5
Cer o clipă de îngăduință ca să stau lângă tine. Ceea ce mai am de făcut voi termina după aceea.
Departe de vederea chipului Tău, inima mea nu cunoaște odihnă sau răgaz, iar lucrarea mea devine o osteneală nesfârșită într-o mare nețărmurită de strădanie.
Vara a venit astăzi la fereastra mea cu suspinele și murmurele ei; iar albinele își joacă rolul de menestreli la curtea crângului înflorit.
Acum e timpul să stau liniștit, față în față cu Tine, și să cânt glorificarea vieții în acest răgaz tăcut și debordant.
6
Smulge această mică floare și ia-o, nu întârzia! Mă tem ca nu cumva să se aplece și să cadă în țărână.
S-ar putea să nu își găsească loc în ghirlanda Ta, dar onoreaz-o cu o atingere de durere a mâinii Tale și smulge-o. Mă tem ca nu cumva să se termine ziua mai înainte de a-mi da seama și să treacă timpul ofrandei.
Chiar dacă nuanța ei nu este profundă și mireasma ei este slabă, folosește această floare în serviciul tău și smulge-o cât mai este timp.
7
Cântarea mea și-a dat jos podoabele.
Ea este lipsită de orgoliu privind îmbrăcămintea și împodobirea. Podoabele ar împiedica uniunea noastră; ele ar veni între Tine și mine; zornăitul lor ar înăbuşi șoaptele Tale.
Vanitatea mea de poet se stinge de rușine înaintea ochilor tăi. O, Maestrule-poet, m-am așezat la picioarele Tale. Lasă-mă doar să-mi fac viața simplă și dreaptă, precum un flaut din trestie pe care Tu să-l umpli cu muzică.
8
Copilul care este împodobit cu veșminte de prinț și care poartă lanțuri de bijuterii la gât își pierde orice plăcere în jocul său; veșmintele lui îl împiedică la fiecare pas.
Temându-se că ar putea să se ponosească sau să se umple de praf, el se ferește de lume și îi este teamă chiar să se miște.
Mamă, nu este niciun câștig în această sclavie a ta pentru podoabe, dacă ea te ține izolată de țărâna sănătoasă a pământului, dacă îți răpește dreptul de a intra în marele târg al vieții umane obișnuite.
9
O, nebunule, care încerci să te porți pe tine pe umerii tăi! O, cerșetorule, care vii să cerșești la propria poartă!
Lasă-ți toate poverile în mâinile Celui care poate purta totul și nu privi niciodată în urmă cu regret.
Dorința ta stinge pe loc lumina acelei lămpi pe care o atinge cu suflarea. Să nu lași darurile Tale în mâinile ei impure – este lipsit de sfințenie. Acceptă doar ce este oferit de iubirea sacră.
10
Aici este taburetul Tău și Tu îți odihnești picioarele acolo unde trăiesc cei mai săraci, mai umili și cei pierduți.
Când încerc să mă închin înaintea Ta, ascultarea mea nu poate ajunge până la adâncimea unde picioarele Tale se odihnesc printre cei mai săraci, mai umili și cei pierduți.
Mândria nu se poate apropia niciodată de locul în care Tu umbli în haine simple printre cei mai săraci, mai umili și cei pierduți.
Inima mea nu-și poate găsi niciodată drumul spre locul în care Tu îi însoțești pe cei singuri printre cei mai săraci, mai umili și cei pierduți.
11
Lasă deoparte această cântare, această melodie și rostire a mătăniilor! Cui te închini în acest ungher singuratic și întunecat al unui templu cu ușile închise? Deschide ochii și vezi că Dumnezeul tău nu este în fața ta!
El este acolo unde plugarul ară pământul tare și unde pietrarul sparge pietrele. El este cu ei pe soare și pe ploaie, iar veșmântul Lui este acoperit de praf. Leapădă mantia ta pioasă și coboară, asemenea Lui, pe pământul prăfuit!
Eliberarea? Unde se găsește această eliberare? Stăpânul însuși a luat cu bucurie asupra Lui legăturile creației; El este legat de noi toți pentru totdeauna.
Ieși din meditațiile tale și lasă deoparte florile și tămâia! De ce este rău dacă hainele tale se zdrențuiesc și se pătează? Întâlnește-L și stai lângă El în osteneală și în sudoarea frunții tale.
12
Timpul în care se desfășoară călătoria mea este lung și drumul este lung.
Am ieșit în carul primei licăriri de lumină și am continuat călătoria mea prin sălbăticia lumilor, lăsân-du-mi urma pe mulți aștri și planete.
Este cel mai îndepărtat parcurs care se apropie cel mai mult de tine însuți și acest exercițiu este cel mai complicat și cel care duce la simplitatea absolută a unei melodii.
Călătorul trebuie să bată la fiecare poartă străină pentru a ajunge la propria lui poartă și trebuie să rătăcească prin toate lumile exterioare pentru a ajunge în final la sanctuarul cel mai interior.
Ochii mei au rătăcit în lung și-n lat mai înainte de a-i închide și a spune: „Aici ești!”.
Întrebarea și strigătul „Oh, unde?” se topesc în lacrimile a mii de pâraie și inundă lumea cu potopul certitudinii „Eu sunt!”.
Rabindranath TAGORE
Prezentare și traducere de Elena Liliana POPESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024