Autoportret
…sunt un smerit preot-poet,
contemplativ, sfios, visător
și ontic ador tot ce-i
bine, adevărat, sfânt și frumos.
Veșniciei i-am răpit o clipă
în care, precum într-o oglindă
privind, mi-am recunoscut
sinele propriului meu chip
pe care îl eludasem demult,
încât nu mai știam cu adevărat
de unde vin pe drumul cu sens unic, neabătut,
și de cine anume mi-a fost dat
să fiu astfel, ceea ce indubitabil sunt
o scânteie miraculos aprinsă
de un dor fiinţial nemărginit,
izvorând din misterul etern
al inefabilului absolut…
Implacabilul
împietrit la suflet, cu braţele-i vânjoase,
din spate, implacabilul impetuos
cu avânt mă împinge mereu înainte
pe cale, avertizându-mă
nu cumva să privesc înapoi,
la stânga sau la dreapta,
nicidecum îndărăt să nu mă întorc,
întru toate să fiu supus,
ascultător poruncilor sale,
dacă vreau să nu mă prefacă,
precum odinioară pe soţia lui Lot,
într-un stâlp antropomorfic de sare.
De din lăuntru-mi
…aștept, aștept, mereu aștept,
cât pe întuneric, cât pe lumină,
ziua de mâine să vină,
să-mi fie cum pe departe
n-a fost cea de ieri
și nici într-un caz
precum actuala – de azi –,
care fără regret, pe înserate,
mi-a spus adio și-a plecat…
După îndelungată așteptare,
dorinţele și visurile-mi obosite
s-au metamorfozat înlăuntru-mi
în stalactite și stalagmite,
astfel de acum mi le veţi găsi,
multă vreme înainte,
așteptând sub cupola albei tăceri,
al adâncului tainic
de dincolo de cuvinte…
Călătorule
…prin grăitoarea tăcere a firii,
încrezător pășește înainte,
cu un toiag în mână
și cu o traistă în spate,
cu de toate plină,
urmând firul izvorului,
trecând din zare în zare,
până vei ajunge la Marea cea Mare,
atingând cu gândul și cu simţirea
umbra visului atemporal
de a te întoarce iar și iar,
precum apa din Mare, din nou la Izvor,
în leagănu-i ancestral,
sub formă de vapori,
transformată apoi în picuri de ploaie,
ca să călătorească întruna, fără încetare,
de la Izvor iar la Marea cea Mare,
iarăși, iar și iar…
Cu porțile larg deschise…
…și soarele înclinându-se către apus,
din spatele perdelelor albe de nori,
îmi zâmbește cu subînţeles,
în timp ce zorește să-mi lumineze calea
în dimensiunea a noua,
de dincolo de zare, unde
sunt așteptat cu porţile larg deschise,
de la primii pași făcuţi
dinspre întâiul răsărit de soare
și până la cel din urmă apus.
Cum nu eram pregătit de plecare,
din prea mare grabă,
mi-am lăsat toată zestrea,
adunată cu trudă o viaţă întreagă,
într-o ladă din patru scânduri,
plină cu visuri, speranţă, dorinţe, iluzii…,
pe care urmașii au acoperit-o cu pământ reavăn,
la umbra tăcută a unei cruci
din marmură neagră, anume rânduită
să-mi străjuiască comoara abandonată,
în timp ce printr-un gest de consolare,
cu milostivire, Cerul așterne peste ea
imaculate fl ori de zăpadă…
Gheorghe POP
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024