Mirese castane dăruiesc
mirese-castane dăruiesc în noaptea în care, sub luna plină,
alipesc iar și iar provocări pe stâlpii, ce alinie uiuiu strada.
simți și tu, trecătorule, cum se scurg cețic umbrele nopții?
rămânând în deriva zilei felinare, forjate în fier și alumină.
zac peste tot pe asfalt mormane de flori, cândva colorate,
sunt destinate strivirii, până când seva pulsândă va subția
limfa greoaie a trecătorilor lunatici, atenție, ei târșesc pașii
hârș-hârș, în timp numărați, spre locul plin cu pomi și case
mereu triste, nu, mai degrabă vesele, fac cu ochii copiilor.
toc-toc, sună oftatul balerinilor, pierduți când tălpile surâd
vin goale la întâlnirea cu mozaicul petalic dus-adus de vânt.
uitate furtuni, un sărut amânat, trei merișori roz ornamentali
fac din locul determinat geometric, cotă zero în orașul meu,
un loc misterios din punct de vedere stradal, uman și floric
spațiul cunoscut doar rândunelelor, iar sâmbăta unor mierle.
castanii duc faima în cele patru zări, universuri încă stabile,
zburând, aripile ar fi împrumutate, vrăbiile ciripesc dadaice,
nici columbinele nu au spus nicicând nu-nu doar un biet cuc
căzut din căsuța lui pitită printre verdele frunzaric, un cireș?
el să fi fost copacul în care a fost imitat de câțiva guguștiuci?
cu-cu, cu-cu, cântarea este în armonie, prevestind primăveri,
zboară înspre ceruri, gustând libertatea ca fiind singura cale,
calea spre regăsire, aripă melancolică, cumul visetic garantat.
mă grăbesc să lipesc afișe multicolore prin orașul meu acaju,
mesajele sunt despre viață, vise, iubire, speranță și iarăși vise,
scrise pentru suflete și castani, unii sălbatici, fără a avea vină.
îmi prind cerceii-cireșe, lobul drept devine uman, în cel stâng
se anină promisiuni, nu voi auzi șoapte ci cum îmi calcă urma
luna în noapte ar fi doar una, urmată de celelalte opt sânziene;
alese să pună întrebări, răspunsul nu va fi orbit de vreo lumină
va fi cum se cuvine concis, un răspuns ce se vrea nemuritoriu.
nu îmi ajung copacii, pentru câte afișe au fost înțelept rescrise
număr în gând secularii care nu mai sunt, ar fi atât de liniștitor
să îi găsim la locul lor, gârbovi, pomi și oameni uneori ameţiţi
inspirând dorul de albastru odată cu aerul rămas pur în ploaie.
toamna, venită cu fructele pădurii și ademenindele viețuitoare,
ar putea fi ofranda adusă muritorilor-zei, de către munții Gutâi.
Frunze în rugă
sunt surprinsă în dansul alb-negru, negru-alb, echilibrul este fragil.
priveşte mâinile cum se lasă prinse în jocul ielelor, absurdic refugiu,
sunt mâinile lumii, cum ar putea să rămână departe de mâinile tale?
privesc îngrijorată cum degetele luptă ca niște fiare strâns înlănţuite
nu respectă niciun principiu, amestecând iluzoriu ziua cu noaptea.
multe legi sunt călcate de încăierările de stradă, pământice dansuri,
universul a devenit un teatru trist de luptă când Jupiter, când Saturn,
iar dragostea sculpturală a soarelui față de luna în casa a patra ar fi
previzibil urmândă a luptei vizând uneori compusul cu descompusul,
eva-adamică nu arată iubire, nici ură nu arată adamului-evic în passo,
indiferența se află înaintea sau după războiul declarat de facto iubirii?
la urma urmei, cine sunt eu ca să mă opun glasic tuturor războaielor?
învinsă mă lupt cu gânduri, apoi mă scutur, aș vrea să se desprindă de
pescărușii răniți, zvârliți de pe un vas, pierzând lupta cu încă o mare.
aș vrea să fiu învingătoare, apoi să mă pot pierde într-o casă a cărții,
victoria să fie a vieții asupra nopții fantomatice, desprinsă cu trudă
de pe fruntea de piatră, cândva, o frunte pulsând în ritmul sangvinic,
marmorată acum, poate să fie un teribil-suport al împletiturii spinice.
ascult ecoul statuilor în parcul, rezervat îndrăgostiților, încă în floare
aleile răsună sub pașii apăsați ai celor ce mai numără frunze în rugă.
copacii îşi descompun învelișurile, iar veșmintele lor în tonuri calde
se desprind de pe ramuri, una câte una, trec nepăsătoare spre moarte,
nu se plâng, au fost și vremuri idilice, vor mai fi și vremi în restriște
sunt zile în care umanoizii le tot preschimbă căderea, menirea-covor.
rămân ceea ce par a fi, niște violine, pianul rămâne universul posibil,
clapele saturate de mângâieri pot să se ofere albice mâinilor întinse,
îmbrățișarea celor negre, cădere a clapelor nopţii… vers, revers, vers.
jocurile nu par să îmi fie destinate, finalul și parcursul lor mă înfioară
nu sunt pregătită să mă supun noului, aș fi… ceea ce, de fapt, nu sunt,
cum să devin, să devin pentru o zi ceea ce nu pot a fi măcar un ceas?
arcuşul rănit de sunete adoarme pe umăr, când vioara descântă doruri
exprimate în sunete nedomolite sau în sunete înalte ce îi poartă isonul,
acoperind vacarmul insolit al lumii zbatifere, care desparte zid năruit,
veacul bun de cel rău, veacul ce a construit de veacul ce încă dărâmă.
maestrul lutier acordă brusc strunele, chemarea lor răzbate ca un corn
ecoul se lovește fidel de pereți, sunt ai vechilor castele umbrite, când
patina vremii se așterne calin peste idealuri, înălțimi, viziuni în declin.
Iertare, nu pot să mă dezlănțui
Lui Nicolae Breban
rostirea lui va umbri poemul, anulând gravitatea unor cuvinte.
renunțând la citate, ați afla ori poate, cunoașteți dimensiunea sa
iertare, nu pot să mă dezlănţui, chiar depunctaţi-mă pentru asta!
femeile, cititoarele-reper, respiră prin sâni cuprinși în cupe A,B…
forme ale vieții exprimând curgerea, ca urmare, ei și ele sprijină
nevinovăția exprimată accent graduat în cărţile așteptânde timid.
În absența stăpânilor, lecturăresele devin rebele cu ochii deschiși
niște ferestre prin care intră în forță odată cu oxigenul şi păcatul,
dând semne de gripă stelară, devin Animale bolnave în așteptare.
trag cu ochiul la autorul luat cu asalt, drept ar fi ca împovărarea
să fie luată cărților, ce spun incantații sub greutatea acelor apăsări,
dar înaripatele fete sunt dornice să asimileze tot, apoi să trăiască,
să absoarbă ploaia roditoare a rafturilor scrise, încât învăț să tac
respectând liniștea bibliotecii, dar în gând constat că Bunavestire,
și ea, și autorul, rămân prim-eroi ai cititoreselor, eroine și muze.
incertitudine, nu știu unde se află, oare unde va fi fiind Maestrul?
vă rog să îl poftiți să vină deîndată să lase zbuciumul și nesomnul,
literele îl cheamă, ar fi momentul unui sfat de dor și chiar de taină,
să pună punct, reclamând vreunei „înalte curţi” macularea în forță,
pericolul de foc la care sunt expuse sistemic scrierile lui răs-răsfoite.
întrebare, cum să se sprijine două obrăznicături pe truda unei frunți?
indignare, tocmai pe romanul Maestrului cu titlul Îngerul de ghips!
ușurare, şansa ne surâde, ne vor răspunde întrebărilor vietăţi-unicorni,
zburând de pe tărâmuri bine conservate, ce dirijează sânii universali,
lectorii, lecturăresele și autorii bibliotecii vor fi fiind la ceas târziu,
dar încă reglabil, urmând Calea Lactee, Rotația Lunii, Drumul la zid.
Florica BUD
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024