Frecvent întâlnită în literatură, tema „drumului”, a „călătoriei” este una dintre cele mai vechi și mai profunde metafore prin care scriitorii au încercat să exprime și să înțeleagă devenirea continuă a ființei, destinul, transformările interioare produse între „plecări” și „întoarceri”. Filozofic privită, „călătoria” nu este doar deplasare fizică, ci este parcursul simbolic prin care se conturează identitatea, sensul ori se naște schimbarea. (Întoarcerea lui Ulise din Odiseea nu e doar fizică, ci este o recuperare identitară. Călătoria prin Infern, Purgatoriu și Paradis din Divina Comedie simbolizează evoluția spirituală. Ca să dăm doar câteva relevante exemple).
Într-un discurs liric marcat de o expresivitate profundă și de o adâncă sensibilitate, Rodica Brad-Păuna a cultivat, de-a lungul timpului, meditația/reflecția privind identitatea, dezrădăcinarea, singurătatea, devenirea, memoria, dorul de casă/de origini, raportându-se adesea la condiția emigrantului, la spațiu și la timp din perspectivă subiectivă. Aceste coordonate capătă la ea valențe interioare, psihologice, nostalgice ori imaginare.
În recentul volum de versuri, sugestiv intitulat transatlantice (Editura Littera Nova, Madrid, 2025), tema călătoriei/drumului trebuie interpretată plasând-o în contextul biografic și poetic al autoarei, raportându-ne la experiența emigrării (Italia, apoi Canada), la stilul poetic interiorizat, cu imagini de traversare a destinului și de căutare a identității. Titlul poate fi perceput, astfel, ca o metaforă a existenței între lumi, iar drumul – fracturat, între continente, limbi și identități – capătă dimensiunea unei rupturi ontologice. „Privesc cerul printr-un ciob de sticlă / restul lumii dispare / soarele și tot ceea ce ar fi trebuit să văd / se dezvăluia în atât de multe feluri / am rămas singură pe pământ / pierzându-mi vitejia pe drumuri încrucișate / atâtea lucruri închipuite peste cele adevărate” – se destăinuie eul liric în poemul ajung undeva unde nu am călătorit, în care accentul se deplasează de pe călătoria concretă pe coborârea în sine sau în imaginar. Lumea exterioară se estompează, lăsând loc introspecției. Desprinderea/ruptura de realitate, plonjarea/refugiul în interiorul ființei ori în scris sunt, astfel, mijloace de a supraviețui repetatelor călătorii transatlantice („mă țineam tare, știam că / voi supraviețui oricăror răniri oceanice”), stării de vulnerabilitate și sentimentului de pierdere a sensului, a originii: „brusc îmi dau seama că va fi un zbor lung / îndeajuns să-mi răsfoiesc stările / deasupra unor fumuri albe plutind fără timp / șovăind într-un poem gravitațional” (poem gravitațional).
Motivul apei, al oceanului simbolizează trecerea între spații/lumi, între experiențe, călătoria luând forma unei căutări continue a identității, a rădăcinilor, în încercarea de a stabili și de a păstra legătura organică între origine și ființă: „cum fiecare plecare are întoarcerea sa / și încep să-mi amintesc de mine / îmi spăl mâinile cu apă de ocean / fac pași mari de pe un mal pe altul / (…) / și iar îmi amintesc de mine / mere și gust de pietre / întoarcerea la livezile mele altoite / unde niciodată memoria / nu a fost străină de sângele și de oasele mele” (desfrunzirea apei). Poeta compune o atmosferă viscerală, în care memoria nu e doar intelectuală, ci și corporală. „Starea de ocean”, care contaminează întreaga ființă cu o dezagreabilă cronicitate, este lecuită vremelnic cu ajutorul memoriei (eul liric se cuibărește „în locuri știute” și reînvie „diminețile calme cu soare pe pervaz”) ori prin intermediul cuvântului/scrisului („fiecare cuvânt a fost în mine / umbla prin mine / îmi făcea pielea să miroasă a carte”).
Oceanul nu e doar întinderea geografică de apă, ci distanța dintre versiuni ale sinelui, spațiul dintre ființa din trecut și devenirea ei prezentă (dintre cine a fost și cine devine). Din această perspectivă, discursul liric al Rodicăi Brad-Păuna poate fi interpretat și ca formă de a exprima condiția omului contemporan, care nu mai trăiește un traseu clar, neted, ancorat în timpul și spațiul originilor, ci o existență tranzitorie, în care sensul nu se găsește la capătul drumului, ci tocmai în încercările de pe parcurs de a ține împreună fragmentele propriei identități.
Între plecări și întoarceri, se configurează două spații contrastante: spațiul interior al gândurilor, al neliniștilor, al visării și al eliberării („o pasăre albă ce zboară impasibilă / și parcă ieșeam afară din viața mea”) și spațiul exterior al întinderii/traversării oceanului, al apei, al nisipului, al pământului, al cerului, al vămilor și terminalelor de aeroport.
Starea de agitație, de frământare a eului liric, pricinuită de durerile ce se acumulează „piatră peste piatră în inimă”, devoalează tânjirea după armonie și stabilitate, dorința de a pune „în fiecare pom o pasăre să cânte”, de a liniști fluxul continuu, copleșitor al destinului, al gândurilor ce „aleargă și-aleargă” într-o „fugă maraton kilometri întregi”.
În acest periplu covârșitor și condiționat de nevoia prezenței când aici, când acolo („am călătorit am străbătut / lumea pulverizată pe toate cardinalele”, „am rătăcit am trecut oceanul înainte și înapoi”), acasă devine o noțiune utopică, tânjită, eul liric construindu-și în interior un loc al retragerii din realitate, un loc al credinței, al speranței și al regăsirii („a trebuit să scot apa și nisipul din senzațiile mele / am continuat să cred în sentimente”, „fiecare plecare mă aduce la mine / la strada mea cu o mie de începuturi”).
Impresionantă este nu atât vulnerabilitatea, cât forța de a conștientiza și de a înfrunta obscuritatea „drumului”, forță clădită tocmai prin expunere, prin asumarea și observarea fină ale anxietății, ale angoaselor: „trag întunericul în jos / până la pământul ființei mele mă întind / și fiecare femeie din mine devine dig / de care se sparg viiturile”.
Cuvântul, cel care a pricinuit suferință, care a îngenunchiat ființa sub tăișul veștilor dureroase („toate cuvintele pe care n-am vrut să le aud le-am auzit / lama unui diagnostic cresta materia densă a minții”), este îmbrățișat și transformat în scut, în remediu tămăduitor, scrisul devenind plasa de salvare în vria destinului („peste tot găsesc înscrisuri / pe biletele mele de avion / via poezia / trece un înger care fluieră pe străzi / (…) / oh Dumnezeule bun / fără frică înaintea oricărei zile voi sta / pe petecul meu de hârtie”. Astfel, travaliul drumului este tolerat și imaginat ca o călătoriei curativă în universul scrisului: „toate călătoriile în apropiere de spațiul literelor / păstrează ecoul în aerul respirat / poate luna bea tot întunericul / poate luna bea toată apa”.
Toate instantaneele din fișierul de amintiri ale spațiului exterior (Paris, Sena, Roma, Vatican, Veneția, Madrid, Rohia) au corespondență emoțională în spațiul interior. Fiecare loc este absorbit lăuntric, fiecare experiență reală naște o stare spirituală, elementele realității dizolvându-se în efervescența sufletească. Echilibrul între cele două spații este fragil, întrucât călătoria devine pretext pentru o transformare interioară. Autoarea percepe destinația nu doar ca decor, ci ca stare, prin simțuri și prin imaginație: „toate din jur existau ca să treacă prin noi / prin ochi și tu spui: un pic de satin ca vântul de seară / și te bucuri de tot ca de vata de zahăr: nori în Madrid”; „ochii noștri au pictat viață pe fiecare piatră / după câțiva pași ne învârteam cu univers cu tot / am fost acolo și am văzut Roma”.
Discursul liric din volumul transatlantice se remarcă prin densitate emoțională, prin forță expresivă și prin capacitatea de a transmite atât vulnerabilitatea, cât și tăria ființei de parcurge acele drumuri ale vieții care destabilizează, iar memoria, cuvântul și imaginarul devin instrumentele esențiale ale supraviețuirii și ale reconfigurării de sine. Poezia Rodică Brad-Păuna deschide un spațiu de reflecție asupra condiției umane, transatlantice fiind un traseu sensibil al devenirii, în care fiecare experiență, oricât de dureroasă sau de incertă, contribuie la regândirea/reconfigurarea identității.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026