Mi s-a spus, de nenumărate ori, că trăiesc după precepte creştine, adică pariez pe muncă, pe cinste, pe sinceritate (uneori prăpăstioasă), pe neacumulare de temporalia… Mă tem că sunt semnalmente omeneşti mult mai vechi decât creştinismul. Adevărul ăsta rămâne: nu sunt, n-am fost niciodată credincioasă. Nu simt deloc nevoia să-mi numesc Dumnezeu ignoranţa faţă în faţă cu rostul nostru pe lume. Nu-mi croiesc poveşti amăgitoare despre ocrotiri ori răsplătiri divine. Sunt în stare să fac efortul de a-i înţelege pe cei care își află în credinţă un sprijin, dar sunt înclinată şi să văd nenumăratele urmări rele ale aceleiaşi credinţe. Nu mă pot amăgi. Cea mai importantă lecţie de viaţă mi-a fost că omul are nevoie de atât de puţin/puţine din afară ca să fie, încât bătălia pentru diverse averi îi poate apărea stupidă. Oricum, nu trec nicio răspundere în seama altora, fie ei oameni ori zei.
În tot acest context, literatura nu e, pentru mine, mântuire (e un cuvânt pe care nu-l înţeleg, recunosc smerit), nici salvare cu vreo fărâmă de înţeles religios, ci urmă pe care o poţi lăsa. Am preţuit întotdeauna făcuturile omeneşti, urmele, ele sunt cele care îţi pot asigura pomenirea, indiferent în ce zonă eşti în stare să laşi urme. E singura formă de supravieţuire.
Am descoperit de curând că există infinitive lungi lăsate în încremenirea dicționarului, foarte puțin folosite în limba curentă. Unul dintre ele: credere. Prezent mai ales ca încredere sau neîncredere, este concurat de alte substantive din familie, precum crezare sau credință. De aici ideea unui mic studiu de caz. Asta și fiindcă eu cred că a crede este verbul vedetă al trecerii noastre prin lume. Cum voi încerca să demonstrez mai jos.
Mai întâi, iată, forma cea mai frecventă, aparent banală: cred că/nu cred că. Viața înseamnă traversare, îmblânzire, acomodare cu nenumăratele necunoscute care ne locuiesc și ne înconjoară. Cunoașterea umană e în continuă creștere, omul află și știe tot mai multe, dar exact în aceeași măsură se înmulțesc necunoscutele în zone până atunci nebănuite. Pentru ca înaintarea să fie posibilă, omul lansează ipoteze, presupuneri, bănuieli și o face în cele mai mărunte întâmplări ale zilei: cred că mâine va fi soare; nu cred că am citit cartea asta. Presupunerile pot fi confirmate ori nu, deocamdată le emite în alb, precum meteorologii ghicind într-un glob de cristal.
Când cel care spune ori gândește cred că este o minte luminată, cu gândul activ, spunerea va fi urmată de cercetări și experimente care să confirme sau nu ipoteza. Cred că există un motiv ca acest măr să cadă pe pământ în loc să zboare, și-o fi zis Newton. Sau: Nu cred că pământul e plat, și-or fi spus Aristotel sau Pitagora, iar Copernic, urmat de Galileo Galilei: Cred că Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar nu viceversa. În aceste cazuri, cred că a fost relansator al cercetărilor în căutare de argumente.
Cred că poate apărea ca formulare metaforică („Metafora e un presentiment al ştiinţei totale”, crede Saramago) a unei constatări mai profunde legate de existență. Ea îmbracă „frumos” un adevăr greu de acceptat pentru a face hapul mai ușor de înghițit: „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut” (Sorescu). Tot astfel, varianta destinală: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Eminescu). Poate fi și dorință definitorie: „Voiesc să cred că sunt din cer” (Macedonski). Alteori, ipoteza e aproape aforistică și cere punere pe gânduri: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”; „Eu cred că sufeream de prea mult suflet” (Blaga).
A crede pe cuvânt pe cineva este, poate, forma cea mai înaltă a bizuirii pe onestitatea celuilalt (dacă ne-am îndoi mereu și total de spusele celorlalți, viața în societate ar fi un infern!); dar poate fi și cea mai vinovată „clasare” a unui caz moral. O renunțare la starea de veghe a rațiunii, a conștiinței, o negustorie utilă celor implicați pentru a-i scuti de o adevărată îndreptare a lucrurilor. Te cred fără să cercetez fiindcă, altminteri, „afacerea” noastră n-ar putea continua. „Închid ochii” și bâjbâim mai departe, împreună, cu câștig, fie el și ilicit. Încrederea e mai mult decât credinţa; nu e doar primire, acceptare a unui crez, ci voinţa de a descăleca în el. Ai încredere în Celălalt – îi acorzi, așadar, din motive subiective și nu neapărat documentate, prezumția de onestitate. „Orice cuvânt e o încredere” la Ana Blandiana şi, poate, chiar o încredinţare. Un abandon pe jumătate.
A crede în e o alegere. Pentru a încropi contraforți perspectivei tale despre Lume, faci declarații de apartenență și de vasalitate. „Cine nu crede în cuvânt / nu crede în el însuşi” – cel care o spune fiind Adrian Popescu, se poate bănui că lipsește majuscula de la Cuvânt. Se crede de obicei în abstracțiuni. Există și o frumoasă veche construcție cu dativul, referitoare la înțelegere și compasiune: „Cine a iubit ca mine va crede durerii mele” (Conachi); „Iată moartea vine, / Vine, se răpede, / Și nime nu-mi crede!” (Alecsandri). Tot aici apare credința în vârcolaci, vrăji, blesteme, descântece etc.
A se crede – numește o părere falsă despre sine, despre rolul său, se referă la un încrezut: „Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi!” (Caragiale). Există și varianta patologică: „se crede Napoleon”.
A se încrede în (uneori cu dativ) mai coboară o treaptă, renunță la evaluarea critică și pariază pe ceva ori cineva, sperând să nu-i fie înșelată investiția: „Încrede-te lui, cum te-ai încrezut în mine!” (Ispirescu).
În fine, a crede, pur și simplu. Într-un zeu. Într-un Tată Ceresc, Atotputernic. Se renunță definitiv la evaluarea rațională, se livrează necondiționat viața proprie în mâinile unei puteri autodeclarate, imaginare, mitice. Pur și simplu, crede și nu cerceta. Explicația lui Tyson cum că i se pare firesc să lupte cu miturile din respect pentru intelectul omului nu are trecere. În ce moment al credinţei tale poţi ajunge intolerant faţă de necredinţa sau altfel-credinţa celuilalt? Sunt ambele, şi multe alte feluri compozite, feluri omeneşti de raportare la lume, la rost, la împrejur. S-ar cuveni ca a crede să fie o alegere, o stare intimă. În era „gândirii zero”, care se instaurează periculos, lenea mentală vine în sprijinul Bisericii care, profitând de vidul de autoritate, se strecoară în scenă cu autoritatea axiomatică, indis-cutabilă a unei divinități cu o competență care nu se cere demonstrată. La succesul ei contribuie și educația religioasă a celor șapte ani de acasă. Mai mult. Slujbașii bisericilor își spun părinte, pater, father, père, padre, sugerând și perpetuând o atitudine de ascultare, supunere, respect. Nu e bine să ieși din cuvântul părintelui ocrotitor și autoritar. Care este și păstor al unei turme și, deci, promite ameliorare a singurătății.
Nu e destul că tu crezi în minciuna/ficțiunea de tine inventată spre mulcomirea propriei neliniști, vrei cu orice preț să-l atragi și pe celălalt în mreje. Misionarismul e o formă a acestei dorințe de racolare: naivă în prima fază, un fel de oroare de vidul din jurul tău, de nesiguranța credinței tale fragil fondate; interesată în fazele următoare, căci se întrevede curând promisiunea unui câștig. De acord cu Saramago: „Așa cum văd eu lucrurile, Răul, Binele, Dumnezeu, Diavolul, toate aceste puteri benigne și maligne care au populat imaginaţia popoarelor ca prezenţe efective, nu locuiesc decât în capul nostru, nu sunt reale dincolo de el sau sunt doar ca o consecință a faptelor noastre, adică faptele noastre sunt cele care pun răutatea în lume şi, câteodată (spre norocul nostru), bunătatea”.
Sunt multe, nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem. Încă. Poți alege să te străduiești să le înțelegi puțin câte puțin urmărind performanțele științei. Hawking zice: Dacă vrei, poți spune/crede că Dumnezeu e autorul legilor fizicii, dar atunci nu ai decât „o definiție a sa, nu o dovadă a existenței sale”. Religia e o „încercare timpurie de a răspunde” la marile întrebări despre originea și rostul vieților omenești. Răspunsurile ei, amăgitoare, dar confortabile, nu cedează locul ușor. Marile mulțimi le îmbrățișează în continuare cu entuziasm, crezând nesmintit (adică, etimologic, fără apel la minte) și ocolind efortul cercetării.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026