Cum să faci o sinteză, pe spații restrânse, a unui jurnal care însumează unsprezece volume, aproximativ șase mii de pagini? Este vorba despre Jurnalul unei epoci. 1969 – 2022 (Editura TipoMoldova, 2025), trudit de bunul prieten din Chișinău Leo Butnaru. Primul pas a fost lectura masivului tom, apoi selectarea ideilor, care ilustrează tocmai perioada consemnată de autor. Evident, câteva episoade care mi-au fost mai aproape de firea și de experiența mea, trăită pe cele două maluri ale Prutului.
Noi, cei care am fost contemporani cu perioada descrisă în jurnal mai bine de o jumătate de veac, am trăit o parte din istoria recentă, cuprinsă între filele lui, ne-am regăsit în atmosfera epocii. Când Leo a început Jurnalul, eu eram elev de liceu, la margine de țară, iar autorul student în anul trei la Jurnalism, la Universitatea din Chișinău. Eu eram în Marmația, vecin cu imperiul sovietic, el trăia în alcătuirea lui. Dar Leo, ca alți confrați de peste Prut, cum bine observa scriitorul Adrian Alui Gheorghe, a trăit cu mintea și inima în limba și literatura română.
După terminarea lecturii, mi-am dat seama că, pentru Leo, Prutul nu este hotar, ci o apă din geografia Țării întregite. În acest mod a abordat întâmplările din literatura română. Observațiile autorului, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeași conștiință vie, aceeași verticalitate, dovedită cu multe prilejuri, și aceeași prețuire pentru cultura română. O veritabilă frescă a unei epoci recente, cu detalii convingătoare. Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, publicist, eseist și un tenace traducător, s-a născut la 5 ianuarie 1949, în satul Negureni, județul Orhei, în familia lui Teodor și a Anastasiei Butnaru (născută Munteanu).
Se numără printre autorii care au izbândit atât în țara de peste Prut, cât și în Patria Mamă. Dar și în alte teritorii culturale. Un european în toată puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un autor care continuă să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul. Confratele Galaicu Păun, din Chișinău, a observat că Leo are un blitz în fiecare ochi: cum clipește, te și înregistrează! Sunt în Jurnal mulți oameni, mulți colegi, evenimente, întâmplări recente, uneori dure, cum este realitatea câteodată. Cu un prilej, autorul mărturisește: „Îmi dădeam seama că narațiunile mele nu vor putea fi publicate, deoarece tendințele ideologice erau cum erau. Sunt întâmplări când am fost dat afară din presă, pentru un articol despre Kogălniceanu. Eram tânăr și credeam că totul este înainte sau, cum spunea un coleg, eram tineri și aveam de unde muri.”
A scris despre avangarda rusă și ucraineană, împușcată și ea. Leon este dependent de scris: „Pentru că scrisul mi-a asigurat cât de cât libertatea sufletească și atunci, pe timpuri, și acum”. Unul dintre volume are titlul Perimetrul cuștii, o mărturisire din spațiul umbros al vremii, „în care cărțile ard înainte de a fi scrise”, cum spunea confratele de la Chișinău, scriitorul Vitalie Ciobanu. A fost „student pe timpul rinocerilor”, supraviețuiește literar, dar și omenește. Deși era o lume suficient de aliniată politic, aflăm că studenții, colegii lui Leo, citeau Camus, Proust, Pavese, Rilke, Trakl, Lorca. Aveau deschidere spre literatura europeană. Evident, cei interesați de ea.
Natură prolifică, de o robustețe intelectuală demnă de toată aprecierea, respingând produsele literare gregare sau pe cele aservite, Leo a fost și este dominat de fascinația libertății, luându-și aliați curajul și valoarea. Amândouă aceste calități sunt ușor de depistat în această carte rară și densă. La care se adaugă originalitatea, care „înseamnă, înainte de toate, libertate care îți permite să te manifești cu propria ta alcătuire”. Crede Leo că mulți basarabeni cunosc libertatea doar în traducere, varianta originală a ei ajunge mai greu la mintea, voința și faptele lor. O constatare de luat în seamă!
Evocă principiul lui Flaubert, care i se potrivește: „Singurul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă”. Memorabile sunt descrierile unor locuri care au devenit altare pentru arta contemporană. Cum s-a întâmplat cu vizitarea Atelierului „Brâncuși”, din Centrul „Pompidou” din Paris. Ori deschiderea ușii clădirii în care a locuit Iulia Hasdeu, tânăra româncă rămasă o pildă de cucerire a științei la o vârstă fragedă. La opt ani, trece examenele cumulate ale celor patru clase, la unsprezece ani termină colegiul, în paralel urmează Conservatorul de muzică, la șaisprezece ani este admisă la Sorbona, uimindu-și profesorii cu harul ei. Își pregătește doctoratul.
Caută spiritul românesc în Cimitirul „Père Lachaise”. Așa află mormântul lui George Enescu, pe crucea căruia este scris doar violonist, și nu compozitor. La câțiva pași, mormântul altui titan al muzicii universale, George Bizet. Nu departe, celebra artistă Elvira Popescu. Aproape sunt Balzac ori Apollinaire, care era de origine poloneză. De ce s-a dus Leo Butnaru la Paris? Pentru a studia avangardismul, una dintre preocupările sale dominante. Dar și pentru a se primeni cu spiritul scriitorilor și al artiștilor români ocrotiți de metropola franceză: Eliade, Ionescu, Cioran, Tzara, Celan, Martha Bibescu.
Pentru Leo, călătoria înseamnă și munca memoriei. Scrie reportaje palpitante din Crimeea, Franța, Polonia, Suedia, cu trimiteri la cadrul cultural, dar și la personalitățile care au marcat aceste teritorii. Răspunde cu efect la multe dintre nedumeririle epocii prin care a trecut, căutând soluții izvorâte din vasta lui cultură. Fiecare loc vizitat îi prilejuiește meditații personale, cu iz istoric și cultural. Face o radiografie riguroasă realității politice, de la Moscova la Chișinău, cu multe relatări de la fața locului. Așa am aflat că Elțîn, Lukașenko, Lucinschi, în tinerețea lor, au contribuit în mod fanatic la închiderea și ruinarea bisericilor, la transformarea lor în grajduri și depozite. Capitularea credinței în fața ateismului!
Multe asemenea episoade, care au marcat popoarele sovietice, sunt comentate cu vocația martorului. Autorului îi plac oamenii subtili care, văzând o alăturare de roșu și negru, nu se gândesc la comunism, ci la Stendhal. Trimiterile la mari autori din literatura universală configurează profilul unui intelectual de marcă, studios și laborios. Nu uită să ne spună modelele de gândire care l-au marcat. Pentru el, Andrei Pleșu „este o minte clară, spirit ales, trezorier al marilor înțelepciuni, protagonist abil al înaltelor speculații filosofice”.
Jurnalul, în unsprezece volume, este înviorat cu portrete ale unor personalități. De la marele lingvist Eugen Coșeriu la poetul Ion Miloș, poetul și traducătorul Adam Puslojić, prozatorul Augustin Buzura, cu vorba lui: „Să nu ne iluzionăm, pe prea puțini dintre noi ne dă geniul afară din casă”. Un domeniu care îl preocupă pe autor este viața literară de la Chișinău și București. Nu este uitată lupta pentru putere în instituțiile culturale din Basarabia, mai ales din Uniunea Scriitorilor din Moldova. Este relatată și prezența demonului discordiei, de multe ori din pricini mărunte.
De la lume adunate! Leo este neiertător cu mediocritatea, cu acei pitici care umblă prin lume cu pantofi cu tocuri să pară mai înalți. Spații generoase acordă mișcării literare din Bucovina de Nord, relațiilor de prietenie cu scriitorii din Cernăuți. Profesorul și poetul Vasile Levițchi, care apoi s-a mutat la Chișinău, a fost mentorul tinerilor scriitori. În jurul lui s-au format intelectuali ca Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Arcadie Suceveanu, Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc. Cunoaște foarte bine literatura care se scrie în dreapta Prutului, fiind invitat în marile centre culturale ale României. Așa a legat prietenii cu autorii români, a scris despre opera lor, cum și ei au comentat creațiile lui. Inclusiv despre acest fastuos Jurnal. A fost prieten cu criticul literar Laurențiu Ulici, pe când era președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Cu care a avut nenumărate vise, cu care a stat umăr la umăr și în Maramureș. De altfel, Leo este membru al acestei uniuni de creatori, fiind și președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România.
O dimensiune importantă a cărții este corespondența autorului cu confrați din Patria-Mamă. Așa am descoperit rânduieli de suflet între autor și Ion Zubașcu. Scrie maramureșeanul strămutat în București: „Frate scriitor român din Basarabia, dragă Leo, cine se pune împotriva istoriei va sfârși cum au sfârșit toți dictatorii lumii”. Apoi l-a topit cu generoase aprecieri pentru opera sa. Cum autorul a fost în mai multe rânduri în Maramureș, masivul tom cuprinde multe referiri la Ținutul Istoric, la oamenii lui. Cu precădere la manifestările culturale de aici.
Scrie Leo: „Ah, neuitatul Desești! Ah, Maramureșul fermecător prin toate ale sale, înainte de orice prin oameni inimoși sufletește! Moment de omagiere în Sala «Nichita Stănescu» din Desești. Un spectacol folcloric al copiilor care recent au fost în Danemarca. O lume cu oameni frumoși, cu cântec de ceteră maramureșeană! Mama Doca, o aleasă persoană! Pe un perete stă într-o demnă îngândurare chipul lui Nichita, devenit blazon ce se acordă laureaților Serilor de Poezie de la Desești de prietenul meu Gheorghe Pârja”.
La loc de cinste este pus și Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, unde Leo a fost laureat. Dar și la Desești. Pagini emoționante ne dăruiește autorul când se referă la ștergerea Prutului ca hotar. Cere „luciditate și adevăr în crezul nestrămutat în re-întregirea neamului ca necesitate istorică, ce ne-ar salva de umilințele la care suntem supuși de rechinii acestor vremuri”. Preia o idee a unei jurnaliste ruse care recomanda ca Republica Moldova să se detașeze cât mai repede de Federația Rusă, deoarece „unirea cu România este singura șansă și soluție de securitate pentru Republica Moldova”.
Nu-i scapă din vedere nici lumea politică de la Chișinău. Pornind de la o teză a lui Milan Kundera, care spunea că „lupta împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării”, o definiție subtilă, plină de adevăr și de amar, constată „lipsa personalităților notorii, de cursă lungă” și faptul că „politica rămâne la cheremul vulgului impostor întâlnit în partide, în Parlament în guvern. De regulă, nivelul de pregătire al oamenilor politici de la noi este scăzut, uneori inexistent”.
Poetul Vasile Gogea apreciază că „fratele nostru de la Chișinău face o meticuloasă și temerară arheologie a memoriei, într-un spațiu geografic, politic, cultural și istoric aflat într-o dureroasă și prelungită criză de autodefinire”. Jurnalul lui Leo dă multe răspunsuri la aceste neliniști care mai stăruie în Moldova pruto-nistreană. Din acest Jurnal am aflat că Antioh Cantemir este considerat întemeietorul poeziei ruse moderne. Din această carte minunată mi-am consolidat informațiile despre avangarda rusă și ucraineană. Am intrat în universul liric al unor autori precum Maria Țvetaeva, Osip Mandelstam, Anna Ahmatova, Ghenadi Ayghi, Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski și mulți alți creatori de prestigiu.
Leo Butnaru a fost încununat cu multe premii și diplome, inclusiv în Maramureș. În anul 2019, presa internațională a anunțat că prolificul scriitor de la Chișinău, adică Leo Butnaru, a fost înaintat candidat la Premiul „Nobel” pentru Literatură. Jurnalul s-a bucurat de multe comentarii favorabile. Fiind situat între hazard lingvistic și luciditate. Am ales aprecierea lui Fănuș Neagu, un portret care se aseamănă cu autorul: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă. Care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și bine. Se vrea gladiator de destin, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat. Leo ridică vâslele și lasă vântul să le poarte spre limanul Nilului, spre Delta uimirilor”.
Am citit cu plăcere o carte rară a unui caligraf al clipei, fascinat de seducția libertății.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026