Receptiv la imperativul resurecției poeziei noastre contemporane, Robert Șerban, în volumul Aproape nimic sigur (Editura Cartier, Chișinău, 2024), își asumă categoric idealul de a-și orienta discursul spre identificarea propriei individualități estetice. Demersul său, implicând noi dimensiuni în perceperea nedisimulată a semnificației creației, privilegiază, dincolo de accepțiile clișeelor tradiționale ale contingentului de care, lucid și inspirat, se detașează, atât plasticizarea existențialului, cât și activarea unor insolite/cuprinzătoare alte for-me distincte de expresie. O consecință a bivocității ce o reclamă cartografierea lăuntrului visceral-auctorial este faptul că poemele, în întregul lor, instituie, dintr-o perspectivă înnoitoare, regimul deschiderilor creatoare spre un sublim spațiu al imanenței: „poezia nu face gaură-n cer / nu-nmulțește laptele-n țâțe / nu deturnează meteoriții și nu coclește argintăria / nu trece bătrânii strada / nu aprinde beculețe de Anul Nou / și nu întinerește vreo față / nu-ngheață apele nici măcar la mal / nu schimbă cursul vreunei poteci / nu îmbunătățește calitatea somnului / nu lecuiește de psoriazis / nu gonește turmele de porci / ce scurmă pământul până când / vor face o gaură-n el / prin care poezia se va strecura / ca un șarpe ce n-a mușcat niciodată pe nimeni / și va dispărea pentru totdeauna” (Alte neputințe) și: „stau pe un scaun fragil / și ascult poeții citind versuri / de Ziua poeziei / în același timp / privesc prin geam / (…) / din restaurantul chinezesc de peste drum / ies la răstimpuri clienți / ce se șterg mulțumiți pe la gură / instinctiv îmi ling buzele / poezia are gust de sânge / organizatorii n-au adus niciun strop de apă / niciunul / poate că la anu’ / când va fi / și mai mult / și mai mult sânge” (Oițele mieii berbecii).
Animate energic de ambiguități și sincretisme cu desfășurări în mai multe registre stilistice, aparent narative, vocile lirice, alternând cu realitățile unui ficțional preexistent, insinuează subtil, în punctul lor de convergență, reprezentarea ludică, livrescă, a fantasmelor și, implicit, sintaxa faliei sugerate, parcă peste măsură supusă explorărilor identitare. Într-o asemenea circumstanță actul poetic proiectează pe pânza freatică a întrupatelor trăiri, recuzând oarecum paradoxal temeiul imaginațiilor, o asumată asceză stilistică.
Fire iminent încifrată, poetul, în spunerile sale descriptive, în structura cărora deslușim consubstanțialitățile unui sine dificil, aflat dilematic între a fi și a nu fi, își pigmentează consistent limbajul cu amorsări ideatice, meticulos preconcepute: „inima-ți bate ca un sărman la ușa cantinei sociale / în câteva minute vei fi invitat la microfon / și ești convins că poetul care acum e pe scenă / îți va da mâna din mers / exact cum schimbi ștafeta / va ieși pe ușă / și îți va lăsa ție tot ridicolul // citește bine expresiv / cu voce puternică / dintr-un poem lung / despre un struț care ucide un trib întreg de africani / lovindu-i rapid cu ciocul în cap / și alergând după cei care încearcă să se salveze” (Final de recital) sau: „m-am tot visat / plutind pe un frigider / în mijlocul oceanului // încercam să mă ridic / să văd dacă e vreo scăpare / vreun mal / ceva / eram gata gata să reușesc / dar mă dezchilibram cădeam sub apă / și mă trezeam brusc // iar în noaptea următoare visam la fel / apoi / iarăși și iarăși / până când într-o dimineață / am deschis ochii îngrozit: / frigiderul nu era niciodată același” (Vis după vis).
Se distinge ușor că imaginarul lui Robert Șerban, dominat de un suprarealism cu accente semnificativ-evazioniste, este tributar transcendenței logosului care, devenind o supremă instanță de apel, pune în ecuația plăsmuirilor elocvența unei incontestabile ars poetica. Imaginația creatorului, endemic-vizionară, transferată, printr-un proces cu o certă valoare persuasivă, în ipostaze verslibriste contrarii, este cum nu se poate mai dinamitantă, denunțând, din acest unghi al scripturalului, mirajul poetizării: „când n-am nimic de spus / iau un pix și-l țin strâns în mână // după câteva minute / încep să desenez / ori să scriu ceva // totul din senin / cum la mâțe le ies gheare / din pernițele labelor / chiar dacă nu zgârie nu vânează / nu torc ori nu se întind somnoroase // ce scriu/ nu contează / dar de câte ori fac asta / simt cum îmi crește / vârtoasă și nu de motan / o ditamai coadă” (Fetiș) și: „doar noaptea scrii / dimineața ar trebui să te trezești / mai tânăr / mai puternic / ca orice vârcolac / ce ronțăie guma de la creioane / și / odată cu ea / iluzia că ar fi putut / îndrepta/ greșelile” (Iarăși iluzia) sau: „într-o parcare de mașini / o cioară mănâncă dintr-o bucată de covrig / un șoarece se apropie / se tot apropie / ezită / mai face doi pași / pasărea se oprește din ciugulit și se uită la el / micuțul se-ntoarce repede și intră într-o gaură / cioara rupe cu ciocul din pâine / merge la locul unde șoarecele a dispărut / lasă bucata acolo / se întoarce și își continuă masa // un om vede toate astea / și izbucnește în plâns” (Fabulă).
Poezia, asemenea celorlalte arte, nu putea rămâne cantonată între istoricele frontiere ale curentelor literare, evoluția ei datorându-se, normal, celor care au gândit-o, au trăit-o, au practicat-o și au investit-o cu ființă și conștiință. Metamorfoza prin care a trecut (nu avem niciun argument să-i cerem să stea pe loc!) se dovedește a fi un fenomen ireversibil, resurecțional. Printre creatorii contemporani originali (să credem în existența multora!) care au însuflețit-o aducând-o la zi, altfel spus, îmbrăcând-o în forme noi, se află și Robert Șerban. Ideea sa obsesiv-funciară despre schimbarea în conținut a Poeziei o regăsim magnific expusă în poemul Ce rămâne în viață din cartea apărută în 2006 – Cinema la mine-acasă: „oamenii sunt convinși / că în poezii nu se întâmplă nimic / că ele ar trebui citite / după moarte / când e bine să nu mai ai pofte / idei // oamenii nu deschid cărți subțiri / iar dacă o fac / observă imediat că înăuntru sunt / puține cuvinte pe rând / puține cuvinte pe pagină/ în rest/ alb mult alb/ și le închid repede// fără să le spună nimeni/ oamenii știu însă că / poezia este ceea ce rămâne din viață / după ce o trăiești”. Am apelat la această întoarcere în timp pentru a demonstra că poetica lui Robert Șerban este aliniată necesității de a revaloriza sensul și interesul gândirii transmoderne.
Poetul, odată cu apariția volumului în discuție – Aproape nimic sigur –, nu dă semne că ar intenționa să claseze sau să distrugă făpturile/alcătuirile Poeziei apartenente curentelor istoriei literare. Reflecțiile sale singulare asupra avatarurilor creației lirice au darul incomensurabil de a „modifica spiritul literaturii” (Madame de Staël). În virtutea consecințelor provocate de o astfel de cerință, chiar dacă pe undeva ea atinge onirismul, putem să credem și să susținem că poezia românească actuală este marcată de „efectul robertșerban”, practic acesta constând în postulatul excelent exprimat de autor că „în orice vis / e un grăunte de adevăr / ce te sâcâie dimineața / când încerci să dai de el / ca de rămășița dintre dinți / de care limba caută exasperată / să te elibereze” (Căutare). Concluzii similare asupra versurilor lui Robert Șerban sunt depistate/pronunțate pe undeva și de criticul și istoricul literar Ion Pop: „Poetul compune mai ales în dimensiuni reduse, notând impresionist instantanee, «gesturi», câte o «mică întâmplare», un «detaliu» – evocate peste tot şi sugerând, desigur, o libertate de mişcare a notaţiei şi a fantazării pe care o provoacă oarecum din mers. A şi declarat că «ierarhiile încep odată cu plictiseala», şi scrisul său nu caută piedestaluri şi solemnităţi, ci e mereu atras de cotidianul «democratic», de omul comun din viaţa de fiecare zi… Se ghiceşte, cum s-a observant şi am notat şi eu, că mica bravadă e afişată pe straturi de timidităţi tandre, de melancolii şi precarităţi ale fiinţei, abia disimulate. (…) Cum se poate vedea din aceste câteva exemple, universul imaginar al lui Robert Şerban se află mereu la limita dintre real şi visătoria tandră, rareori tulburată dramatic, cu accente de subtilă cenzură ironic-umoristică, relativizantă. Din când în când, scenele trăite sau imaginate capătă aspectul de comedie comentată cu un fel de cinism mimat: la etajul de deasupra apartamentului de bloc în care locuieşte familia poetului, acesta aude, de patru ani, aceeaşi violentă ceartă între doi bărbaţi, plină de ameninţări şi obscenităţi, care ar fi trebuit să se soldeze, logic, cu «palme şi pumni / şuturi / geamuri sparte / oase rupte / capete trosnite de pereţi / horcăituri strigăte de ajutor», doar că avalanşa hiperbolică de catastrofe închipuite disproporţionat nu se produce efectiv, – drept care e comentată antifrastic de către cel care se preface înşelat în aşteptările sale: «nimic însă / nicio faptă adevărată / doar palavre palavre palavre / semnul indubitabil că sunt tată şi fiu» (Mult diluata ură). (…) Se poate deduce din această suită de rezumate ale poeziei (care refuză, în principiu, povestirea!) că versurile – «narative», totuşi, în mare măsură, căci propun «situaţii» lirice – se disting în scrisul lui Robert Şerban printr-un ceva mai pronunţat timbru elegiac, fără să se abată totuşi prea mult de la parcursul de până acum al unui poet care-şi supraveghează prin detaşare subtil-ironică tot ceea ce vede şi simte. Un foarte scurt CV pune o etichetă sugestivă pentru acest mod de a fi, relativizant, uman şi poetic: «pălăria boţită / haina cam mare / cămaşa necălcată / cureaua îngustă / pantalonii prea lungi / dar ce pantofi»”.
Situat în deplina înțelegere a condiției sale de plăsmuitor, Robert Șerban, să recunoaștem, stăpânind la perfecție retrospecția climaxului, validează cu obstinație un concept care ar trebui perpetuat fără ezitare de practica logică/revelatoare a scrierii poetice, întrucât nu incumbă niciun risc. Din contră, el definește personalitatea poetului, îl aliniază, dincolo de stiluri atemporale, dincolo de aluviunile canoanelor mai mult sau mai puțin introvertite sau expirate, la temeiurile existenței poetice proprii transmodernității. Căderea în poezie a lui Robert Șerban, echivalând cu un catharsis, asigură optimist garanția unei comprehensiuni certe: „dacă ar fi / să iau totul de la capăt / aș începe / de la capătul ăsta” (Fisură).
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026