Undeva, la câteva sute de kilometri și la alte câteva mii de kilometri distanță, exploziile bubuie, dronele brăzdează cerul și oamenii mor în orașe și sate. În inima Clujului, la Turnul Croitorilor, una dintre cele mai vechi și simbolice construcții ale orașului, ridicată acum cinci secole pentru a consolida zidurile cetății, un alt fel de bătălie se poartă în tăcere. Armele sunt pensulele, câmpul de luptă este pânza veche, fragmente rupte din elemente ale inventarului textil țărănesc, pe care Lucăcel le recuperează, le integrează în rame clasice ori improvizate din ferestre. Peste aceste pânze își așterne el povestea cromatică, iar toate aceste deșeuri din alt timp sunt investite cu o viață nouă, într-un alt fel de război, acela cu uitarea, și a cărui miză nu este teritoriul, ci sufletul.
Flavius Lucăcel, un nume care se inserează discret în viața artistică românească, tocmai a încheiat Primăvara și alte anotimpuri, una dintre cele mai remarcabile expoziții personale din scena artistică clujeană a ultimilor ani. Și toate semnele indică un fenomen rar în lumea artei românești: o expoziție care se vinde integral, lucrare cu lucrare, înainte ca ușile să se fi închis definitiv. Unul dintre cumpărători este celebrul fotbalist Ioan Ovidiu Sabău.
Omul cu multe lumi în inimă
Flavius Lucăcel, pe numele oficial Gheorghe Traian Lucăcel, s-a născut pe 26 august 1968, în Aluniș, județul Sălaj, un sat de munte, cu oameni grei la suflet și ușori la vorbă, cu piatră pretutindeni și cu o viață care nu-și permitea ornamente decât la căpătâiul celor morți, în cimitir. Din această lume austeră, dar electrizată de povești, a ieșit unul dintre cei mai originali artiști multidisciplinari ai generației sale.
Dramaturg premiat, pictor cu expunere internațională, om de litere cu o operă de o rară densitate, Lucăcel este, în esență, un homo faber, un făuritor neobosit. Lucăcel n-are stare, fiind în continuă mișcare și căutare de noi proiecte artistice, literare sau pur și simplu umane. A dovedit de atâtea ori, organizând evenimente culturale, ducând teatrul la sate, în șurile convertite în săli de spectacol sau îmbrăcând și hrănind un om al străzii, că pentru el, viața este prea scurtă pentru a te ocupa doar cu trivialități.
Rădăcinile sale sunt literalmente sculptate în piatră. Bunicul lui a fost pietrar, tatăl, cât a putut lucra, tot pietrar. A crescut de mic într-o adevărată cultură a pietrei de calcar, existentă în zonă, unde se fasona piatra pentru construcții și se făceau monumente funerare. Această moștenire a durabilității, a materiei care rezistă timpului, s-a infiltrat adânc în toate formele sale de exprimare, atât în teatrul construit ca un edificiu, cât și în pictura în care culorile par cioplite din chiar esența cromaticii, nu mângâiate.
Sabău pune ochii pe Lucăcel: fotbalul și pictura, față în față
Unul dintre momentele care au transformat finisajul acestei expoziții într-un eveniment cultural de primă pagină a fost declarația publică a lui Ioan Ovidiu Sabău, legendarul fotbalist și actualul antrenor al Universității Cluj. Omul care a trăit toată viața sub presiunea extremă a competiției, a performanței, a victoriei și a înfrângerii, a ales să aducă în casa lui culorile lui Lucăcel. Nu e o alegere întâmplătoare.
E alegerea unui om care știe, din proprie experiență, că dincolo de rezultate există ceva mai durabil, frumusețea autentică. Gestul lui Sabău nu este doar unul monden, o achiziție privată, este un semnal cultural de prim rang, o validare a faptului că valoarea autentică transcende granițele domeniilor.
Teatrul, marea pasiune
Înainte de a fi pictor, Lucăcel este dramaturg, unul dintre puținii dramaturgi români contemporani cu adevărat performanți. A debutat cu poezie în revista Tribuna, în 1992, și cu teatru în revista Thalia, în 1993, cu piesa Pași. De atunci, opera sa dramatică a crescut cu o perseverență remarcabilă: volume de teatru traduse în engleză, franceză, maghiară și ebraică, piese montate la Teatrul Național din Cluj-Napoca, premii de la Clubul Dramaturgilor din București, distincții ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, nominalizări la Premiile UNITER.
Îi sunt aproape pictura, ca dovadă că de câțiva ani, expozițiile sale sunt tot mai apreciate, poezia, iar teatrul rămâne o pasiune specială. Crede într-o continuare a teatrului ca exercițiu de creștere intelectuală, morală și sufletească. Se simte confortabil pe drumul deschis de Eugen Ionescu și de Bertold Brecht.
Lucăcel, pictorul care construiește muzee sentimentale
Dacă teatrul este vocea publică a lui Lucăcel, pictura este confesiunea sa intimă. Și tocmai de aceea, paradoxal, ea comunică cel mai direct, fără intermediari, fără rampă sau lumini de scenă, în lipsa unei viziuni regizorale. Critica de artă îi descrie creația mai degrabă ca a unui sculptor-pictor. Unele sunt tablouri de ferestre, altele sunt covoare sau ștergare care au fost golite de valoarea lor funcțională și folosite doar pentru valoarea lor expresivă din punct de vedere pictural. Ne aflăm în prezența unui imaginar ce exprimă un anumit dramatism filtrat prin bucuria de a trăi.
Scriitoarea Marta Petreu, una dintre vocile cele mai lucide ale culturii române, a formulat cu exactitate esența acestei picturi, subliniind valoarea actului artistic din lucrările lui Flavius Lucăcel. „Acum, când întreaga clasă ţărănească românească dispare pur şi simplu, pe cale biologică, iar satul românesc este metamorfozat sub presiunea anamorfozatoare a extrem-contemporaneităţii, Flavius Lucăcel fixează, în tablourile lui fantastic nostalgice, această lume care a fost, dar, gata!, nu mai este. Cu trăsături de pensulă sigure, tablourile lui Lucăcel spun o poveste de dragoste faţă de o lume care a fost a noastră, şi-acum se-nalţă fără voia ei la cer” a subliniat Marta Petreu cu ocazia vernisajului.
Ceea ce dăruiește Flavius Lucăcel publicului este un muzeu sentimental unic, ce sumarizează vizual un univers pe cale de dispariție, o Transilvanie a frumuseții disipate, univers ale cărui axe directoare sunt satul, tradiția, identitatea și istoria. Din Valea Vaserului până la Râpa Roșie, din Runcu Salvei până în Apuseni, din Alunișul natal până la dealurile din jurul Clujului, Lucăcel cartografiază o Transilvanie care se evaporă, o lume în care covoarele și stergarele, perdelele, dantela de mână ori fețele de masă și cuverturile vorbesc mai mult decât ar face-o cuvintele.
Itinerariul său expozițional este unul european: solo show-uri la Institutul Cultural Român din Veneția, la Madrid, la Palatele Brâncovenești, la Muzeul Național al Țăranului Român, în ianuarie 2026, prezență la Haifa, în Israel, iar acum la Cluj-Napoca.
Clujul artistic e un peisaj în fierbere
Expoziția lui Flavius Lucăcel nu apare în vid, ea se înscrie într-un moment de fertilitate neobișnuită a scenei vizuale clujene, un oraș care, de câteva decenii, și-a construit cu tenacitate statutul de capitală neoficială a artei românești contemporane.
Școala de la Cluj, acea constelație de artiști ieșiți din Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, a produs cel mai celebru pictor român în viață, Adrian Ghenie. Adrian Ghenie este artistul român cel mai bine vândut la nivel mondial după Constantin Brâncuși. Dar Clujul nu este doar Ghenie. Este un organism viu, în permanentă regenerare. Recent, scena artistică a fost surprinsă de debutul pictural al jurnalistului Liviu Alexa. Muzeul de Artă din Cluj-Napoca a găzduit, în perioada 11–22 februarie 2026, expoziția de pictură intitulată Noi suntem Apocalipsa. Adunând un număr semnificativ de lucrări care explorează în cheie originală teme apocaliptice personale prin intermediul unei picturi figurative brutale, violente cromatic, debutul său a bifat un succes de public remarcabil și mai multe lucrări vândute.
Iată, deci, un paradox fertil, jurnaliști și dramaturgi care pictează, de parcă lumea cuvântului, sufocată de zgomot, de fake news, de violența discursivă, caută din ce în ce mai des refugiul și forța exprimării vizuale.
Lumea războiului și lumea artelor, într-un contrast de nesuportat
Există o tensiune brutală, greu de ignorat, între ce se întâmplă la Turnul Croitorilor și alte galerii din Cluj și ce se întâmplă pe fronturile din atâtea locuri ale lumii în care oamenii mor azi pentru bucăți de pământ, resurse, ideologii ori dogme. Acolo, armele sunt oțel, tehnologie, foc și sânge. Aici, la expoziția lui Flavius Lucăcel, armele sunt culorile. Câmpul de luptă este pânza și miza nu este distrugerea, ci conservarea memoriei, a frumuseții, a umanului în toată fragilitatea lui.
Poetul și cercetătorul israelian Moshe B. Itzhaki, care îl cunoaște îndeaproape pe Lucăcel, a scris că valorile, speranțele și aspirațiile prezente în piesele sale de teatru și în viața lui personală își găsesc reflectarea într-o expresie kabbalistică: „Tikkun Adam și Tikkun Olam”, ceea ce înseamnă repararea omului și repararea lumii. Această dublă reparare, a omului și a lumii, trebuie să înceapă, mereu, de la eu nu ca aroganță, ci ca act profund autentic. Este exact ceea ce face Flavius Lucăcel în fiecare lucrare, încearcă să repare câte ceva, să salveze un covor, un ștergar, o fereastră de lemn și, prin ele, o lume întreagă. Dramaturgul-pictor din Alunișul Sălajului continuă să construiască, tablou cu tablou, piesă cu piesă, acest muzeu sentimental și poetic unic pe care l-a început în copilărie, în sunetul dălților de pietrar ale tatălui și ale bunicului său. Armele sale nu ucid. Ele vindecă. Faptul că expoziția are toate șansele să se vândă integral nu este un detaliu comercial. Este un semn că publicul simte visceral că această artă conține ceva necesar, ceva ce nu poate fi înlocuit de ecranele omniprezente, de scroll-ul infinit, de apocalipsa cotidiană a atenției risipite.
Alice Valeria MICU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026