Cu prototip în invocatul personaj din Shakespeare sau din Verdi, Ștefan Jurcă nu va fi fost chiar rege al boemei băimărene, dar, ca într-o adevărată recunoaștere, a pomenit și el respectiva condiție socială chiar și în titlul primei sale cărți: Poeme uitate, boeme regăsite (Editura Cybela, 2000). Și deși boema aceasta este prin excelență un fenomen urban, surpriza este să găsim în poezia lui multă natură, pasteluri chiar, adică viața la țară. Din cele trei părți ale acestei plachete, în prima sunt cuprinse ceea ce autorul numește prozopoeme și acestea excelează prin puterea de a nu cădea deloc în capcanele pe care singure și le întind. Căci textele sunt numite când Monotonia absolutului, când Fantoma infinitului, ba chiar și cu imposibilul Dereglația. Sub aceste titluri ar fi putut urma vreun delir abstract sau vreo cădere în sentimentalități, dar nimic din acestea, căci Ștefan Jurcă își stăpânește cu bărbăție fluxul liric. Vin apoi, în partea a doua, exercițiile de poezie, dovezi ale trecerii cu succes prin proba marilor precursori. La urmă, în partea a treia a cărticelei de poezii, autorul își găsește adevărata temă a poetului, adică erotica, nu cu prea multă originalitate, dar expresiv întotdeauna.
Cu Alte poeme uitate (Grinta, 2024), sunt reluate teme din cartea precedentă, deși unele mai obosite și o dată chiar este reprodus un text întreg, cu titlu cu tot, fiind reluate unul sau chiar mai multe. Remarcabile prin exigența cu care sunt redactate, versurile din această a doua plachetă descriu un univers de provincie sau chiar de ruralitate, univers decorat ingenios cu multe și diverse plante: tufișuri de mure necoapte într-o pădure de pini, iarbă aspră și pipirig. Sub un titlu ca Greieri și clopote găsim greieri și stele sub crengile nucului, ceea ce sugerează dimensiunile cosmice ale pomului sub crengile căruia încap nu doar micile făpturi câmpenești, ci și bolta cerului cu stelele ei. Altădată dăm și peste o floare cu nume rar: Sabia îngerului, dezvăluită ca fiind „după tufa de corn / Floarea sfântă a copilăriei”. Și în timp ce actantul liric seamănă pătrunjel, nu sunt uitate în evocare „Cârtița, pasărea, apa / Apoi cântecul / Întrecându-se cu pădurea”. De fapt, acestea concură la a alcătui ceea ce poetul numește cu disimulată mândrie ca fiind „…acasă / Cu pământ sub picioare / Și iarbă (…) Și gardul de lângă uliță / Verde-nflorat de vița de vie”. La toate se adaugă și florile de mac, ce „par femei de la țară / Cu capul plecat”. Toate acestea alcătuiesc un paradis pe care Ștefan Jurcă îl și declară drept ceea ce și este: „Păsăret felurit printre frasini / În grădina de-acasă / Edenul promis”. De vreo două ori găsim și ecouri din actualitatea politică, relatări și sarcasme precum în evocarea unei Dumineci. Într-un loc am putea identifica un ecou din legenda germană a zânei Loreley, într-alt loc este pomenit Pilat, dar obsesia poetului din mitologie este povestea lui Acteon, la care revine nu doar o singură dată. Dintre toate aceste provocări lirice, prin comparație cu celelalte produse ale sale, aceasta este capodopera poetului din Baia Mare, adică poema Îndepărtate caravane, pe care o și reproduce în carte de două ori, poate doar din neglijență editorială: „Înșiruite-n munții de apus – / Căruțe pe colnic de piatră, / Urnite lent de cai mărunți / De valea-ntreagă se desfată. / În luminiș, sub zarea lunii, / Mai murmură frunzișurile încă, / Vag coviltir al vremurilor vechi / Precum un fluviu-n marea-adâncă. // Încețoșate caravane mai zăresc / Printre goruni cu haina sură / Când mai ades pe lungi cărări / Sminteala roților ne fură”. Impecabilă în felul ei!
Dintre cele publicate de Ștefan Jurcă, am mai parcurs și volumul Spre inima lui Sisif și alte povestiri (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019), o culegere de texte în care dăm nu numai peste anunțatele povestiri, unele cuprinzând destul de multe obscenități, aproape niște insanități, ci și peste succinte poeme în proză sau mici desfășurări eseistice, alteori simple evocări, memorialistică. În rezumat, se poate spune că autorului nu îi lipsește nici harul artistic și nici meșteșugul scriitoricesc, ci doar Opera, adică o desfășurare pe mari spații, care să-l identifice mai pregnant. Cazul său nu este singular, alții din spațiul autohton sau din cel universal au fost puși în similară reducție de o exigență în exces, dar au beneficiat ulterior de acțiunea unora care i-au descoperit și scos în lumina publică. Autorul din Baia Mare merită și el cu prisosință o atare descoperire.
În încheiere, nu mă pot abține să nu remarc precaritatea cu care au fost editate cele trei cărticele la care m-am referit. Sigur că boema de la care se revendică fie și discret autorul acestora a fost întotdeauna vecină cu penuria financiară, dar o prețuire de sine s-ar fi presupus. Orice ieșire publică este un act extrovert, însemnând să te semnalezi celorlalți, sperând astfel într-o validare publică. Însă pentru aceasta trebuie să începi prin a avea tu însuți despre tine o mai bună părere.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026