Dincolo de orice definiție, cultura se constituie ca un ansamblu de raportări ale omului la exprimabil și inexprimabil, la lumea lumită, la existență și la ceea ce știm, simțim că este, fără a putea defini ce este, la transcendență. Raportări din perspectivă laică și, deopotrivă, religioasă. Fiindcă religia, credința fac parte din cultură, iar această consangvinitate nu e niciunde mai vizibilă ca în poezie. Și pentru una, și pentru cealaltă vorbim de raportări care pun în discuție două moduri de viețuire ale omului: a exista și a fi.
Pentru că a fi şi a exista nu e totuna. Iar dacă a învăţa să exişti necesită vreme îndelungată, a învăţa să fii, a învăţa să fiinţezi presupune cu mult mai mult. Presupune locuirea într-un proiect, în care te afli cu spusul şi cu nespusul tău, cu ceea ce eşti şi cu ceea ce nu eşti, dar ai putea să fii, cu ceea ce eşti, nefiind şi cu ceea ce eşti, fiind. Presupune locuirea în lume, lăsându-te locuit de ea. Presupune să descoperi că lumea are un Sens. Și că tu însuţi, ca fiind în lume, participi şi te afli dimpreună cu ea în Sens. Iar dacă, învăţând să exist, am ajuns, cândva, la literatură, cu mult mai târziu, încercând să fiu, învăţând să fiu, am ajuns, fără să fi putut ajunge vreodată cu adevărat, la poezie.
Altfel spus, la ceea ce înseamnă o rechemare a Sensului în lume. O rechemare dinamică, în care Sensul se manifestă în calitatea şi funcţia sa, unificator şi creator deopotrivă, în autoconsistenţa sa. Născător de niveluri de realitate în care şi prin care se validează ca Real, ca Fiinţă. Ca putere infinită în infinitatea Realităţii sale. Drept cel de nevăzut, de neauzit şi de nespus. A trăi sacrul înseamnă a admite prezenţa sa în lume şi a sărbători această prezenţă, cu alte cuvinte a afirma prezenţa valorii sale absolute, a Sensului, în orizontul armoniei şi al bucuriei, a te umple tu însuţi de acesta. Ceea ce fac, deopotrivă, religia și poezia.
Există o legătură imemorială între poezie şi trăirea religioasă. O legătură care îşi are începutul în modul asemănător în care şi una, şi cealaltă se apropie de Divinitate, de Ființă şi se raportează la sacru. Din felul în care, aşezându-se în deschiderea Fiinţei, se deschid amândouă către aceasta, primind-o în deschiderea sa. Că începuturile umanităţii le află împreunate în căutarea prezenţei numinoase în infinitatea lumii creaturale, a acelei „categorii a sacrului – cum o numeşte Rudolf Otto – sădită în spiritul însuşi ca o obscură cunoaştere a priori”, aceea care i-a îngăduit lui Petru să-l recunoască în Isus pe Mesia, nu încape nicio îndoială. O dovedesc cărţile sfinte şi creaţia poeţilor dintâi. Această fervoare contemplativă ce umple, deopotrivă, inima misticului şi a poetului, această religiozitate în perceperea şi abordarea realităţii, proprie începuturilor umanităţii, rămâne o constantă la care se poate raporta întreaga istorie a doctrinelor şi a formelor poetice, istorie care pune în lumină imanenţa sacrului în actul poetic, ca un fel de genă mistică conservată în codul liric. „Simţul poetic este înrudit cu simţul profetic şi religios”, spunea Novalis, iar Mallarmé considera, într-o scrisoare adresată în 1862 lui Cazalis, că numai arta poate „sculpta religios”. În fine, Ion Barbu scria, în secolul XX, că noul lirism este „echivalentul simplicităţii cântării bisericeşti”.
Poezie şi mistică se întâlnesc, aşadar, în fervoarea glorificării sacrului, dar şi a revelării prezenţei acestuia în infinitatea tranzientului. Fiindcă, mărturisit sau nu, trăirea poetică izvorăşte, ca şi cea mistică, din credinţă. Din acea „nemijlocire (faţă de Dvinitate, n.n.) – cum o numea Karl Jaspers – aflată în opoziţie cu tot ceea ce poate fi mijlocit prin intelect. Credinţa ar fi o trăire a cuprinzătorului, la care pot să am acces sau să nu am”. Acest mod de-a înţelege raporturile cu divinul apropie poezia de mistică, de liturgisirea omului, cum ar fi spus Arghezi. Fiindcă poezia ne propune un act liturgic: să trăim întru Dumnezeu, să participăm la Fiinţa fiinţând, la Fiinţa manifestându-se în egală măsură ca transcendență și umanitate. Așa cum, „prin cult, biserica ne aduce în prezența lui Dumnezeu și ne face părtași de Harul Lui” prin Sfânta Liturghie, în catedrala poeziei omul e convocat într-un alt limbaj și cu aparent alte mijloace pentru aceeași întâlnire cu transcendentul, pentru a fi restituit acestuia și, prin el, adevăratei sale umanități.
Poezia are puterea de a restitui sufletului nostru, conştiinţei noastre emoţionale, nu Realul separat de realitatea sa, ci realitatea regăsită în tulburătoare lumină a Realului: sentimentul apartenenţei la o umanitate care este altceva decât simplă existenţă. Ea ne redă acelei trăiri intense care dă valoare existenţei, teritoriul comun poetului şi credinciosului.
Este acea nevoie de Sens pe care omul a resimţit-o şi o resimte mereu, acea sete neostoită de sacru pe care poezia o poate potoli. Fiindcă, oriunde se află ea, ne împărtăşim din lumina sacrului, ne înveşmântăm în ea. Indescriptibila lumină pe care o poţi recunoaşte cu uşurinţă şi în care, precum odinioară Magii vor fi putut contempla, pentru întâia oară, chipul pruncului sfânt, poţi întrezări fulgerările Fiinţei.
Poezia nu-şi propune cu niciun chip să ne restituie imagine lui Dumnezeu, ci prezenţa Sa, proximitatea Sa, imanenţa Sa. Ea nu este viziune a Fiinţei, ci o viziune şi o creaţie hierofanice. Nu numai că Poezia nu imaginează Fiinţa, dar nici măcar nu o prezintă. Ea nu face decât să o consimtă. Căci nu vizibilitatea naturii divine e ţelul viziunii poetice, chiar dacă Mallarmé va iniţia o asemenea tentativă, ci manifestarea acesteia prin intermediul semnelor, rezolvarea conflictului între Eu şi Eu-în-lume. Grandoarea propriei noastre naturi nu rezidă în faptul că ea scapă oricărei evidenţe, ci în aceea că toate evidenţele pe care viziunea poetică le dezvăluie ne arată că suntem în Lume şi, prin însuşi acest fapt, în Fiinţă, căci Fiinţa e Lumea! Tocmai de aceea actul christic, actul prin care Dumnezeu se revelează ca om pentru a-l putea răpi pe om, a-l aduce la Sine, este un act poetic.
Poezia nu este nimic altceva decât nesfârşita căutare a ceea ce omul simte că există în el, chiar dacă nu-l poate defini cu exactitate, acel ceva a cărui existenţă o cunoaştem fără să ştim ce este, nici cum este, dar care dă Sens întreg existândului: Fiinţa. Cum spunea Aldo Pellegrini: „Cu ajutorul verbului, poetul nu exprimă realul. El participă la acesta”. Căci întors către origini şi originar, dar existând, poetul se deschide în acelaşi timp infinitului şi nedefinitului, neuitării şi neliniştii, adică Fiinţei. Situându-se nu în postulat, ci în revelaţie, poezia rămâne un organism viu, consonant totdeauna cu realitatea, cu exis-tândul din care face parte şi pe care-l exprimă. Consonantă cu Realul de asemenea, căci ea nu proclamă ce este lumea, ci faptul că aceasta este, că este Fiinţa însăşi în întregul ei mister, în sacralitatea ei.
Poezia e voce a sufletului, e rugăciune a inimii, nu rugăciunea isihastului, ci aceea a omului care caută să se cunoască, să se afle pe sine primind în sinea lui adierea transcendentului, acel murmur nedeslușit care aduce cu el ecoul indicibil al logosului, iar „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”, precum ne avertiza înțeleptul Blaise Pascal. În poezie, ,,simțirea și cunoașterea” merg împreună în același tempo. Cunoaștem simțind și simțim luând cunoștință de miracolul lumii și al vieții, de armonia lor divină care mărturisește prezența permanentă a transcendenței – „care coboară”, ar fi zis Blaga –, a Ființei, a lui Dumnezeu. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, dacă emoție nu e, poezie nu e! Căci fără emoție, fără suflet, nici viața, nici cunoașterea nu sunt în deplinătatea lor omenească! Poezia este rugăciune a inimii și, deopotrivă, conştiinţă a sufletului, a locului în care se poate auzi „murmurul spiritului”. Căci setea noastră de sacru, de Fiinţă, setea de noi înşine, rămâne totdeauna nepotolită. Ca și actul liturgic, poezia își propune să afirme în fiece zi, să spună în fiece zi că sacrul e aici şi că noi suntem purtătorii lui. Ca și actul liturgic, poezia își propune să-l facă pe om să înțeleagă că „timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide”, cum minunat scria Părintele Stăniloae, și că viața noastră se așază după cât suntem de pregătiți să auzim sunetul care anunță prezența Celui Prea Înalt. Iar timpul poeziei este durata dintre Tăcerea în care se află toate posibilele verbului, cuvintele „în veci rătăcitoare / stând gata de-ntrupare” (Valeriu Anania) și lumirea lor prin harul poetului.
Ca și actul liturgic, poezia își propune „civilizarea” fiinţei omeneşti, îmblânzirea sufletului, a demonilor instinctuali care scot eul din armonia universală, întorcându-l către egoista nevoie de sine, către egolatria care-l aşază în afara luminii, a înţelegerii şi a iubirii. Civilizarea omului, a „civilizatului” om al acestui secol, umanizarea lui înseamnă redescoperirea lui Dumnezeu, aflarea sinelui său în sinea lumii, a sinelui său în lumina Celui de Sus. Civilizarea omului înseamnă scoaterea de sub domnia instinctului prin cunoaşterea sacrului, ieşirea din accidental şi trăirea în perspectiva eternităţii. „În chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”, spunea Hölderlin. Ceea ce vrea să însemne: întru Fiinţă, întru sacru, întru iubire.
Actul poetic și cel liturgic sunt consonante nu doar pentru că poezia însoțește sacrul de la începutul începuturilor și îl exprimă – uitați-vă câtă poezie se află în textele sacre! –, ci și pentru că ne ajută la descoperirea eului. Metafora, această cale de a vedea invizibilul și de a auzi neauzitul, e aceea care ne permite accesul spre profunzimile lumii și ale noastre. E nevoie ca generațiile tinere să înțeleagă că izgonirea sacrului din orizontul umanității înseamnă izgonirea Omului din el însuși, golirea de substanța invizibilă care-l singularizează în lume și-l ajută să înțeleagă minunea lumii și a lui însuși și să înțeleagă că este mult mai mult decât un sistem biologic: sufletul! Fiindcă, altminteri, precum prezicea André Malraux: „Secolul XXI va fi unul spiritual sau nu va fi deloc!”
Poezia se scrie nu cu rațiunea pură, ci „cu rațiunile inimii”, mai exact cu rugăciunile inimii. Ea îi oferă omului miracolul „încuvântării”, despre care vorbea admirabilul teolog și poet Bartolomeu Valeriu Anania. Dar trebuie să nu uităm că ne încuvântăm doar dacă înțelegem că ele, cuvintele, sunt ale omului, căruia i s-au dat cândva puterea și responsabilitatea lumirii lumii, facerea lumii nelumite, cea nenumită, puterea de a materializa prin nominație energiile infinite ale verbului. Că, în adevărul lui, cuvântul este numai al acestuia și al nimănui altcuiva. Că el poartă în sine „scânteia care arde cu mult înainte”, despre care vorbea René Char, scânteia de logos care viețuiește în noi și dimpreună cu noi, cu întreaga strălucire a sufletului și a conștiinței. Despre care se feresc să vorbească pontifii „minunatei lumi noi”, cei ce încearcă a ne convinge că omul e doar țesătură de algoritmi și de reacții biochimice. Mașinăriile, chatbot-urile care încearcă să ne devină prieteni vorbesc cu cuvintele programatorului, nu ale lor, fiindcă mașinile nu au cuvinte, simulează viața emoțională plecând de la noțiuni induse, pentru că nu au viață.
Nu e prea mult să spunem că ne aflăm într-un moment în care trebuie să alegem: rămânem oameni sau ne abandonăm distopiilor fanteziei bolnave a unora: mașina. Putem alege încă, avem liberul arbitru ce ni s-a dăruit odată cu umanitatea noastră. Putem alege între umanism și postumanism! Între viața și dispariția sapiensului. Și e bine să nu uităm răspunsul dat de înțelepciunea internautică la întrebarea „Ce este Inteligența Artificială?”: „O mașină care învață să fie om de la un om care învață să fie mașină!”
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026