În zorii anului 5711, Osoiul Năneștiului maramureșean tremura în hamul zăpezii. O avalanșă de Cuvinte și Culori s-a abătut asupra casei familiei Bârlea (Anuța și Vasile), a cărei atmosferă fremăta în lumina puternică a lămpii, iar zorii s-au pus în slujba nobleții și a frumosului. Zorii și apele Izei, atât de pline de pești și atât de aproape de casă – era peste drum, la câțiva pași –, răsuflară ușurați. Familia Bârlea își luă dreptul de a privi prin ferestrele inimii, pedepsindu-se, la soroc de zori, cu doi născuți, Vasile și Gheorghe, care, unindu-și glasurile, au poruncit imediat un mare ospăț. Ursitoarele nu au așteptat mult și au coborât de pe dealul Osoiului și au hărăzit ca Vasile – fiind întâiul născut – să jefuiască culoarea, iar Gheorghe să jefuiască cuvântul. Atât Vasile, cât și Gheorghe s-au născut gemeni întru binecuvântarea zilei de atunci, de azi și de mâine. Numai că Vasile, la 17 ianuarie 2017, l-a lăsat pe Gheorghe să care singur mai departe, bărbătește, povara ursitoarelor către eternitate…
Cu amândoi mă știu din pruncie…
Vocea memoriei îmi șoptește astăzi, la margine de viscol, un bocet ale cărui vocale se împerechează în culorile picturilor lui Vasile, prea devreme lăsându-ne să vărsăm un pumn de lacrimi pe brațele crucii sub care s-a dus să doarmă în eternitate, și în cuvintele din cărțile fratelui său, întru bucuria vieții și a înălțării orgolioase.
Dar jocul vieții și al morții a evoluat de o așa manieră, încât am ajuns să ne știm mult mai târziu, după mulți zori, multe luni și multe asfințituri… Prima noastră întâlnire adevărată a fost, cred, pe malul apelor luminoase ale Izei, la prima „lecție îngerească” a copilăriei – scăldatul în bulboana apelor Izei din aproapierea casei lor. Ne-am împrietenit. Făceam feieșuri – sărituri în apă cu capul înainte – de pe răchita care-și plecase trunchiul peste apa limpede a plisei de la punte.
A fost prietenie „dintr-una”. S-a creat între noi o familiaritate de parcă ne cunoașteam de o viață, deși ei erau mai „bătrâni” ca mine. Gemenii Bârlea fiind născuți sub semnul zodiei Vărsătorului, eu sub semnul Balanței. An de an, legătura dintre noi s-a consolidat, s-a cimentat aș putea spune, și a început să rezoneze în găsirea a cât mai multor mijloace de dialog, nu neapărat… literar-artistic.
La un moment dat, printr-a patra, am fost îngenuncheat de îndoială și gelozie. La amândoi ne „curgeau ochii” după o frumoasă învățătoare, ademenită în satul natal. Cel câștigat era, de fiecare dată, Gheorghe (în sat îl strigam Mihai, după ce a fost „vândut” pe fereastră, după numele unui frate de-al mamei sale, Mnihaiu’ lu’ Negrea). Îi scria poezii (încă din acea vreme!), pe care i le strecura în sertarul catedrei. Am încercat și eu „șmecheria”. Nu a ținut. Căci pe deasupra era și mai bun la carte decât mine. Era și mare jucăuș. Îmi aduc aminte că, prin clasa a patra sau a cincea, am participat, instructor fiindu-ne Profesorul (cu „P” ) și directorul școlii Vânătoru, la inaugurarea Căminului Cultural din Baia Borșa, cartierul minier al orașului Borșa. Echipa năneștenilor a fost compusă din „jucăuși” din tot satul și numai „jucăuși” de parte bărbătească, „de la cel cu barba sură pân’ la cel cu țâța-n gură”. Îmi amintesc că, la un moment dat, podeaua scenei a început să cedeze pe alocuri sub „bărbătescul” năneștenilor (douăzeci și doi de „jucăuși”). Spectatorii distrându-se de minune la strigăturile lui Vasile Bârlea: „Nu vă uitați că-s mnicuț / C-am durnit la oi desculț / Și-s a dracului pruncuț” sau „Place-mi mnie a juca / Cu mândruța altuia / Că să uită pă sub gene / Și de mine că ș-o t’eme”.
Anii au trecut…
La un moment dat, familia Bârlea s-a mutat la Sighet (fără Marmației!) și am rămas de unul singur să măsor ninsorile și gerurile. Nemaiavând „adversar”, am uitat și de poezie, și de învățătoare. Eram deja hăt mărișor, apucându-mă de lucruri mai serioase (nu că poezia ar fi neserioasă!). Coasă, sapă, lemne, datul cu sania, pescuit, schiat și câte altele, multe dintre ele așezate sub umbra tainelor de dezlegat.
Nu după multe vreme, ne-am regăsit în clasa a IX-a a liceului de cultură generală (azi Colegiul Național „Dragoș Vodă”) din Sighet (fără Marmației!).Prietenia nostră reaprinzându-se și mai puternică. Acestei prietenii i s-au adăugat altele noi. Așa s-a întâmplat să creăm, fără să ne dăm seama, un „grup” în care eram uniți prin aceleași pasiuni, mai ales pentru poezie, pentru literatură, în general. „Frăției” noastre i s-au atașat, din prima: Andrei Făt, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ileana Mihai (Ștefănescu), Emil Cristescu și, nu în ultimul rând, pedagogistul Gheorghe Pârja, ajuns la oraș cu „un tren forestier”. Eram sub îndrumarea și „supravegherea” unor profesori minunați: Eracle Titircă, Ion Vancea, Eusebia Negrea (profesoara de literatură universală), poetul-librar Simion Șuștic. Citeam Trakl, Esenin, Rilke, poeții greci (mai ales că noi eram „umaniști”), dar și literatură română, mai ales contemporană.
Nu am suficiente cuvinte pentru a descrie/scrie despre un timp atât de lung al prieteniei noastre. Vocea memoriei reține multe întâmplări și fapte din cei șaptezeci și cinci de ani petrecuți împreună. Da! Astăzi sunt șaptezeci și cinci de ani înțesați de fapte, vorbe, istorie, anecdote, petrecuți împreună! Cred că nu greșesc cu mult când spun că ne leagă chiar un destin petrecut împreună!
Cărările vieții ne-au ademenit prin te miri ce locuri. Dar ne-am adunat imediat ce ne-am săturat de cele „străinătăți”. Astăzi, cei șaptezeci și cinci de ani ai noștri au desenul lumii care a trecut, al lumii care vine, al iubirii, al speranței, la urma urmei forma unui cântec!
Prietenia noastră, fără a exagera, o putem numi „o citadelă” a ceea ce înseamnă PRIETENIE, căci „dacă norii nu s-ar risipi, / dacă noaptea nu s-ar face zi, / dacă ziua nu s-ar face noapte / să visăm că iar veni-va zi, / nervii inimii s-ar bătrâni, / ar muri dorința de-a iubi, / robi între a fi și a nu fi”. La mulți ani, Gheorghe Mihai Bârlea! Am crescut șaptezeci și cinci de ani într-o prietenie în care au intrat și bucurii, și mistere, o prietenie plină de oglinzi fermecate, în care mereu ne-am văzut „pururi tineri”!
LA MULȚI ANI!
Echim VANCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026