Casa de nebuni
când zăriţi o femeie adâncită
în meditație și-n amintiri,
să știți că sunt eu – femeia-scrib –
care a supraviețuit junglei urbane…
am spiritul pierdut în sacru,
în contemplaţie și-n albastru…
și de ceva vreme caut un nume generic
pentru proza fantastică
la care tot scriu de-o viață;
nu este o treabă ușoară,
e chiar o chestiune a dracului de complicată
pentru o biată muritoare
și vremea plumburie de afară;
am încercat un titlu imbatabil
în toate limbile pământului,
conform rânduielii, conform cutumelor:
destin de Adam și Evă,
destin de Diotimă și Socrate
ori iubire de nimfă ca studiu metafizic
al inefabilul – afabil etc…
în vacanțe am încercat
chiar și titluri mult mai exotice;
nici de data asta nu s-a legat nimic
și pentru o vreme am renunțat…
am luat o pauză de respirație improprie vremurilor –
improprie iubirii, improprie poeziei –
improprie conjugării verbelor la genul feminin…
știu!
proza se va numi – Casa de nebuni!
Femeia din oglindă supusă penitenței
la începuturi, Doamne,
pe pământ nu exista dragoste,
existau doar inși suferinzi și umbre…
tocmai de aceea, într-o pauză de respirație,
ai binevoit a inventa iubirea
cu toate suferințele ei dumnezeiești –
știai, Măria Ta, ce știai…
adevărul este că doar iubind
oamenii pot deveni îngeri,
doar așa le cresc aripi de lumină,
doar așa sunt pictați de Sfântul Petru
pe bagdadia cerului
precum o minune nemaivăzută;
vezi, Doamne?!
renasc din curcubeu,
ochii mei sunt fluturi de safir
când pentru prima oară înțeleg
limba alfa fără a asculta cuvinte…
între timp, Doamne,
pe bărbatul necredinței mele
l-am înfășurat în zdrențe de moarte,
sfinții îl hrănesc cu ambrozie,
oamenii cu stropi de minciună
și trăiește ascuns în peștera din nord
neînțelegând că blestemul de șapte neamuri
e ultima viață de lumină…
eu exist, eu simt, eu știu!
străine, iubirea este minotaurul inimii –
femeia din oglindă supusă penitenței…
Doamne, spune-mi,
unde începe și unde
se sfârșește dragostea?!
Nicole SERE
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026