Tristavestire
Copil, am găsit într-o seară
lemnul din leagănul meu,
mesteacăn de liniște sfânt,
tăiat pentru inimă rară
din lume fără cuvânt
și singur, de nimeni știut
sub cer înecat în apus,
cruce albă din el mi-am făcut,
n-am luat seama de sus
la îngerul care veni
cu glasul blând și încet
întors spre stele rosti:
e-al vostru,
copilul acesta să fie poet!
Mama din Maramureș – Poezia
restabilească-se liniștea primăverii lui în derivă
să nu mai crească ramuri din calendare
deasupra-i desculțe păduri să învețe
zăpada
nesfârșita plecare
vâslească spre alte ținuturi corăbii de frunze
lăsând în urmă aerul însângerat
la marginea lumii o casă ghemuită de frig
poezia mea în porțile voastre oprită
crede-vor mulți că doar zorile sunt
la o oră nepotrivită
Lucrări de primăvară
uneori doar dezordinea gleznelor tale-o iubesc
buimacul mers al degetelor pe clapele trupului meu
o, cântece noi, melodii –
căni fierbinți cu lapte răsturnate-n
patul din care dă în primăvară lemnul de cireș ducă-se
de la mine toate cărările fuioare de frig poate nici
locul acela tăcut și însingurat unde se-aprind
într-o noapte de toamnă lumânările nu îmi mai trebuie dau
noaptea asta viața asta pe un cireș înflorit
Sângele țăranilor
în verile lungi și fierbinți
prin crăpăturile Istoriei
tulbure de răscoală și foame
țâșnește sângele țăranilor
ca un fluviu în câmpuri
se pleacă păduri
și razele toate se rup
fântânile se umplu de flăcări
ca limba lupilor hăituiți și flămânzi
ochii secolelor ies din cuiburi
rar tot mai rar se întoarce
înapoi în țărani
Piatra de hotar
m-am născut
piatră de hotar printre genuni
natura zămislise nesăbuită și fără de sfială
până la mine
numai greșeli și minuni
de aceea eu sunt și rămân o minunată greșeală
Poem pentru liniștea lumii
În serile de neagră singurătate,
tot mai adesea văd pământul acesta
ca o uriașă lacrimă sub genele universului.
Și din cutremurarea stelelor înțeleg
câtă nevoie de poezie are viața acum.
Scârțâie razele lunii pe zăpadă
straniu dureros și noi
lunecăm din vis neîncetat
ca niște păsări negre
într-un cer fără cer și Olimp
și cumpăna e gata să cadă
și nu mai e soare în timp
trag colții ierbii umbrele-napoi
pe sub ferestrele dinspre țară
cu fiul iernii iese moartea
în chipul și asemănarea noastră
într-o liniște desăvârșit murdară
numai dragostea încă trăiește
albastrul acestei planete
pe care-l învăț românește
cu sângele mamei cu sete
strigându-vă cât dimineața
nu s-a făcut granit
meritați-vă oameni viața
Prețul ridicat al plecării
și dacă viața aceasta e numai un vis
ca abia apoi să ne trezim și să trăim
tot e prea mult cu trupul nostru
să semnăm
în pământ
Notă explicativă
nu mi-a fost poezia hotarul care stăvilește lacrima
n-au știut cuvintele mele să-și mângâie iubita
și nici să se prefacă în uriașe lozinci
sub care să ies în stradă pentru a-mi preamări țara
ea a rămas în mine vecernie astrală
poeții au în loc de inimă Patria
n-am avut niciodată – deznădejdea copilăriei –
un ceas care să-mi măsoare albastrul
triști zeii lumii au murit de nelumire
n-am trădat cu poeme tăcerea
am iubit poezia cu ură îndârjită
am urât poezia cu dragoste nemărginită
cu oasele cuvintelor am scris poezie
Lecția de speranță
soare lunecând pe gheața anilor apuși
copilăria-n brațe hârtia călimara
și zidurile sumbre scuipând aceleași uși
domnilor profesori iertare bună seara
și ochii din tranșeea lentilelor mă ard
rostogoleam spre mine lumina pe șenile
striga bețiv orașul de dincolo de gard
de atâta frig și de atâtea zile
îmi sângerase umbra zbătându-se sub pas
când mi-au retras viața în instanță
vă amintiți șoptisem aștept eu am rămas
cu veacul pentru lecția de speranță
și gândurile dinspre viață mă dureau
părerea lor sta încă pe scaune de sare
din sânul nopții rece picurau
secundele asfixiate cu ninsoare
Scrisoare de la azilul de infirmi
să-ți fie bună ziua domnule poet
îți scriem noi cei însemnați de dumnezeu
știm că te risipești prin lume-nsingurat
în spațiul dintre lacrimă și pâine
și ne aduci câteodată poeme cu cârji
să mai ajungem și noi viața
în urma căreia ne târâm încet
(și-atunci când câte unul pleacă dintre noi
întârziem mai mult pe drumul către groapă)
uneori seara grea își lasă luna
fruntea pe umerii noștri
altfel e minunat aici și a muri
nu-i e prea îndemână timpului cu noi
dar avem de toate chiar pulsul normal
și aerul păcii ni se dă regulat
toate cele bune mai bune ca și cele de-aici
cât despre noi fiți fără griji
ne vom trăi disperarea până la capăt
post scriptum
să-ți fie ziua bună domnule poet
Urma de cerb
în ochii cerbului rănit
ca o limbă în clopotul serii
pădurea rotindu-se-n ultimul dans
blânde ninsori răsuflarea-i înving
iar steaua în ceruri rămâne
numai sieși dureros luminând
pe nelumite cărări
ramuri atinse
de amintirea trecerii lui
fără moarte se leagănă
Vasile MUSTE
PARODIE
Lucian PERȚA
Lecția de speranță
anii-au trecut alunecând pe gheața
copilăriei mele și-a singurătății*,
cu uși închise m-a-ntâmpinat viața,
dar am iertat-o, cum iartă poeții
cartea-mpăcării am compus-o-n iarbă
la Coruieni, om deja-n toată firea,
singurătății ce-a-nceput să fiarbă,
de dup-un gard i-am dăruit iubirea
proprietar am fost și de distilerii
de versuri, în mai multe festivaluri,
vă amintiți, aveam la poezii
de pe-ale Tisei amândouă maluri,
dar ca un sfânt din calendar am fost
izgonit din sânul poeziei
și-n Spania aflatu-mi-am alt rost
sperând doar în puterea parodiei!
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026