Recunosc, m-am cam temut de drumul acesta desenat pe hartă precum o tăietură dinspre Nord spre Sud, prin inima unei ierni atât de rebele cum n-a mai fost de mulți ani. Însă invitația a venit acum câteva săptămâni, cu multă căldură, de la oameni care, de ani mulți, fac apostolat cultural, care duc nobile poveri întru cultivarea limbii și-a literaturii de bună calitate, care construiesc punți de cuvinte între românii din țară și din afara ei, în vremuri atât de tulburi. Scriitorul Florian Copcea, prin Fundația Culturală „Lumina”, în parteneriat cu Episcopia Severinului și a Strehaiei, cu Primăria și Consiliul Local Drobeta-Turnu Severin și cu Palatul Culturii „Teodor Costescu”, organizează, de 36 de ani, Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” la Drobeta-Turnu Severin. Cu mult dinainte ca ziua de naștere a lui Mihai Eminescu să fi fost desemnată Ziua Culturii Naționale.
Ajunsesem ca, în ultimele zile, să urmăresc prognoza meteo, deși nu-mi place deloc asta. Mi se pare bătrânicios și ridicol. Dar am făcut-o. Din fericire, primim o mașină cu tot cu șofer de la Consiliul Județean Maramureș și purcedem la drum, de dimineață, împreună cu Delia Muntean. Umplem portbagajul cu cărți și reviste, știind că, în cadrul festivității, va fi și un moment de lansare a Nordului Literar și de prezentare a suplimentelor revistei. Flecăresc cu șoferul vrute și nevrute și râdem de amintiri vechi. Ne cunoaștem de dinainte de 2000, de pe vremea când eu, tânără jurnalistă, făceam naveta cu mașini de ocazie la Glasul Maramureșului, iar el era șofer de senator. Trecea des prin Berința, unde eu coboram în stația de autobuz în fiecare dimineață și, nu știu cum se făcea, de ajungeam prima întotdeauna la redacția ziarului, la biroul de la etajul trei al Tipografiei din Baia Mare. Convenim amândoi că au trecut o sută de ani de-atunci.
Drumul e bun, iar țara e frumoasă. Atât de frumoasă! Când ajungem la Hațeg, cerul dă semne de tristețe și zăpada se pornește. Ninge orizontal și viscolit, iar din pădurea de pe margine, zăpada se împrăștie pe drum. Pădurea, devenită tunel peste șosea, e aplecată de zăpezi grele, colorate în toate nuanțele de albastru, care unesc pământul și cerul într-o sărutare înghețată. E ca o poveste din copilărie. Privesc casele vechi și frumoase, de după perdeaua de fulgi, arunc din viteza mașinii o privire spre multele garduri din zid de piatră din Sarmisegetuza și strâng din dinți, ca și cum asta ar putea opri zăpada și ne-ar putea grăbi ajungerea la destinație. Traversăm cu bine Retezatul, pe cursul Timișului și-al Cernii, ajungem cu ziuă la Orșova și încercăm o abatere spre faleză, ca să vedem Dunărea și chipul lui Decebal. Ceața ne permite doar să privim cârdurile de cormorani de la mal, fără să vedem peisajul și munții.
Ne învârtim puțin prin orașul albit de zăpadă până găsim intrarea la hotel, ne cazăm și ne pregătim de întâlnirea cu invitații. Nu cunosc pe nimeni și nici nu știu cine trebuie să mai vină la festival. Cu Florian Copcea ne știm din scris, din dialoguri on-line, din cronica pe care a făcut-o volumului meu de debut. Îl știu doar pe Vasile Barbu din Serbia, un prieten vechi și de nădejde, care vine de câte ori poate la evenimentele culturale din Maramureș. Întotdeauna cu insigna cu Eminescu la piept. Pe rând, încep să vină invitații. Mai întâi Marian Mărgărit, profesorul-poet-compozitor și primar, de 36 de ani, în comuna Boldu-Buzău. Vine cu fiul său Georgian, muzician și el. Apoi vin bucureștenii și craiovenii, și seara, la cină, capătă viață, poveste, parfum, umor. Aflăm că în Craiova n-a nins de ani mulți până acum și că e un record al zăpezii și la Drobeta. „V-am adus noi iarna cu zăpadă din Maramureș. La noi e de o jumătate de metru și e un ger de crapă pietrele”. Mihaela Albu ne molipsește de bună-dispoziție. Realizăm că avem mulți prieteni comuni în Baia Mare. Cineva aduce în discuție biografia lui Arghezi și povestea celui de-al doilea fiu al său. „Aici pot să vă spun eu mai multe” – zice ea. Povestea ne fascinează. Aflu că Eliazar Lotar Teodorescu a fost fotograful de platou al lui Luis Buñuel, regizorul uimitorului film Farmecul discret al burgheziei, situat în top trei al preferințelor mele cinematografice, alături de Ultimul tango la Paris al lui Bernardo Bertolucci și de Desprinderea lui Miloš Forman. Tulburătoare filme clasice de la începutul anilor ’70, pe care n-a reușit încă să mi le detroneze din top niciun film contemporan.
Râdem mult în prima seară, ca și cum ne-am fi știut de mult, cu Constantin Pădureanu, Nelu Barbu, Ion Dulugeac, care mă apostrofează cu umor că nu l-am publicat cam de mult în Nord Literar. Îmi testez și eu umorul: „E cam lungă lista de așteptare”… Cântăm alături de chitara lui Marian Mărgărit. Dumitru Constantin îmi povestește despre prietenia sa cu Augustin Buzura.
După cină, în cameră, înfășurate în pături, cu ciorne și cărți în jur, fiecare dintre noi încearcă să-și construiască un discurs pentru festivitate. Îmi fac o schiță cu punctele obligatoriu de atins în prezentarea revistei, apoi mă gândesc ce-ar trebui să vorbesc despre cartea mea. Mă cam tem deja de ea. Îmi pozez notițele și mă simt în siguranță.
Ajungem mai devreme la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, splendida clădire de pe malul Dunării, și, până aranjez cărțile și revistele pe masa de prezentare, sala se umple până la refuz. E o bucurie a sălilor pline pe care o trăiesc de fiecare dată când sunt la evenimente culturale. Ne îmbrățișăm, ca și cum ne-am reîntâlni, cu Emanuela Bușoi, deși ne vedem pentru prima oară și simt un fior care-mi face bine. E un tăvălug de două ore, nici mai mult, nici mai puțin, exact cum a stabilit Florian Copcea. De altfel, totul a fost într-o rigoare a timpului cum rar se întâmplă, semn al experienței de ani mulți. Se filmează de la Trinitas TV, dăm interviuri, facem poze, ne uităm cu un ochi la masa premiilor, la trofee, la diplome și vedem numele noastre și-al revistei. Așadar, juriul, al cărui președinte este academicianul Mihai Cimpoi, din Republica Moldova, și avându-i ca membri pe Zenovie Cârlugea, Tudor Nedelcea, Marius Arbănași și Florian Copcea, a acordat Trofeul „Mihai Eminescu”, respectiv Medalia „Mihai Eminescu” și unor scriitori din Maramureș: Delia Muntean și Dana Buzura-Gagniuc. Au mai fost premiați scriitori din județele Galați, Buzău, Teleorman, București și Caraș-Severin.
Ne uităm cu Delia la cartea veche precum o Biblie, cu pereți cartonați îmbrăcați în pânză roșie, din care Florian Copcea scoate pe rând fișele potrivite pentru prezentarea fiecărui moment al festivității. „Oare ce carte-o fi?” – întreabă Delia. Încerc să arunc o privire la poza cu notele mele de discurs și-mi dau seama că mi-am uitat telefonul la hotel. Momentele se succedă firesc și emoționant, Corul „Kinonia” cântă dureros de frumos, PS Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, ne vorbește despre educație și cultură și îmi înmânează trofeul. Leg câteva cuvinte, mulțumesc și momentul trece cu bine. La următorul, cel de prezentare a revistei, mă simt ceva mai în largul meu. Completează și Delia, eliberată și ea de primul discurs de după înmânarea de către Mihaela Albu a trofeului. „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână” – spune ea, oferindu-i premiul și citându-l pe Vintilă Horia. Surpriza vine în momentul în care Revista de Cultură Nord Literar este premiată în semn de apreciere pentru promovarea literaturii române. Mă văd nevoită să mai ies o dată în față pentru mulțumiri și simt că Nordul e privilegiat.
Florian Copcea vine cu prezentarea unor momente și perspective inedite asupra începuturilor poetice ale lui Eminescu, precum și asupra locului nașterii poetului.
O temă de gândire pentru fiecare dintre noi. La final, până fac eu câteva dedicații pe cele câteva cărți pe care le-am adus, revista noastră se distribuie în sală și se epuizează rapid. Altă bucurie frumoasă! Între timp, Delia Muntean cu Florian Copcea îmi adună în două pungi diplomele, distincțiile și premiile primite. Mă jenez puțin de zăpăceala mea, dar nu mai zic nimic.
Mă întrebam, privind eforturile mari ale organizatorilor, în vremuri de austeritate financiară extremă: „Ce rămâne?” Și răspunsurile vin singure. Doar așa se pot construi punți, doar așa poți aduce colaboratori noi, poți afla lucruri fabuloase, poți simți cum încolțesc idei noi. Adesea, simți cum tăcerile nasc idei extraordinare, cum privirile construiesc poduri. Și așa o flacără merge mai departe… Și ideile au venit și punțile s-au născut și bucuriile au fost mari. „Uite, pentru asta venim” – îmi șoptea Mihaela Albu în timpul festivității, când, emoționați, premianții își spuneau sentimentele în versuri și-n cuvinte. Am aprobat-o din priviri, cu drag, pentru că, adesea, întâlnirea e o poezie în sine. Chimia s-a născut instant, mai ales atunci când am râs împreună la exact aceleași lucruri. Întotdeauna am căutat oameni cu care să râd la unison. Definitivăm colaborarea ei cu revista noastră, pentru o rubrică ce se va intitula „Cuvinte din exil”, facem schimb de cărți, de povești și ne propunem să ne vedem la toamnă, la Baia Mare.
Seara aflăm programul zilei următoare, care e un maraton la busturile lui Eminescu de la Băile Herculane și Orșova, apoi slujba de pomenire cu parastas de la Mănăstirea „Sfânta Ana”, ctitorie a lui Pamfil Șeicaru. S-ar cuveni să punem și noi flori la bustul Poetului Național și îl rugăm pe șofer să ne ducă în oraș. Evident, la Mall, știind că acolo e librăria „Cărturești”, pe care n-o putem rata. Ne adâncim cu Delia în librărie, ne recomandăm una alteia cărți, cumpărăm Sátántangó a lui László Krasznahorkai și pornim să căutăm flori. Florărie nu este, așa că luăm de la „Kaufland” un buchet legat cu sârmă și ne trebuie o panglică pentru decor. Nu găsim nicăieri și, la recomandarea unei vânzătoare, luăm niște pungi de cadouri cu mânere din panglică albă, le tăiem la hotel, le legăm și le aranjăm ca și cum așa ar fi trebuit să fie. Buchetul nostru e oacheș și frumos și îi stă bine la statuia poetului, situată în Parcul „Ion Dragalina”, din Orșova.
Dimineața poposim mai întâi la bustul lui Mihai Eminescu din Herculane. Contradictorii sentimente mi-a stârnit acel spațiu, cu un ușor parfum de sulf de la apele termale, cu amestecul dintre paragină și încercarea de a o readuce la viață. Ne întâlnim cu reprezentanții administrației locale, cu profesori și elevi care recită versuri cunoscute. La Orșova, pe o lumină ca de primăvară, pe malul însorit al Dunării, reluăm ritualul evocării, dimpreună cu primarul orașului și cu un grup de intelectuali locali. Urcăm apoi drumul șerpuit până la mănăstirea din vârf de munte, de unde se deschide imaginea Dunării în toată splendoarea. Slujba de pomenire și parastasul, oficiate de patru preoți, dimpreună cu măicuțele, e pentru adormitul întru Domnul – Mihai Eminescu, spus cu numele întreg. Florian Copcea îi face semn unuia dintre preoți să vorbească și discursul său mă lasă fără cuvinte. Îi simt lacrima oprită la timp în ultimul cuvânt, când ne spune că „Azi, spiritul lui Eminescu și al lui Pamfil Șeicaru s-au întâlnit aici”. Aflu că vorbitorul e părintele-poet Nicolae Jinga.
Ne-am despărțit în parcare, după spectaculosul prânz din trapeza mănăstirii, și, deși nu schimbaserăm o vorbă, am simțit nevoia să-l îmbrățișez pe părintele Jinga. L-am sărutat pe amândoi obrajii. „Ați vorbit într-un anume fel…” S-a fâstâcit puțin. „N-am știut că va trebui să vorbesc. Am spus ce-am simțit…”
Ajungem acasă vii și nevătămați. Toată lumea veselă, inclusiv Apollo, câinele meu pierdut în noaptea de Revelion și recuperat după două zile. Realizez că am mult mai multe bagaje decât la plecare. Cutia cu cărți și-a dublat dimensiunea, mai am câteva și prin pungi. Le pun pe masa din bucătărie și construiesc două piramide. Mereu mi-am propus să fiu ceva mai cumpătată. E cam târziu să mă schimb…
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026