Vasile-Petru Tomai oferă, prin romanul Cetățuia Judelui (Actaeon Books, 2025), o frescă neliniștitoare a devenirii umane într-o lume fracturată de ideologie, de vinovăție ereditară și destin mutilant. Volumul, în ediția sa a doua, revăzută și adăugită, se impune ca un demers narativ confesiv ce transcende autobiograficul. Departe de o poveste în sens clasic, romanul funcționează ca o confesiune stratificată, cu inserții metatextuale, fragmente diaristice și divagații meditative, subsumate unei logici interioare marcate de ruptură și de întoarcerea obsesivă asupra memoriei personale și familiale. Structura fragmentar-continuă a textului trimite la modelul modernist, apropiindu-se de formulele narative experimentate de Faulkner în Pe când zăceam în moarte sau de convențiile lui Bernhard în Extincție, acolo unde fluxul de conștiință devine singura realitate posibilă.
Titlul propune un registru alegoric dens, orientând interpretarea textului înspre zonele simbolicului, ale psihologiei adâncurilor și ale teologiei degradate. Prin alăturarea celor doi termeni – „cetățuie” și „jude” – Vasile-Petru Tomai construiește un spațiu conceptual dublu codificat, ce funcționează ca metaforă axială a întregului demers narativ. În primul rând, substantivul cetățuie își depășește funcția denotativă (fortificație de mici dimensiuni, loc de refugiu sau de apărare) și se transformă într-o reprezentare simbolică a conștiinței închise, baricadate în propriile mecanisme de apărare. Cetățuia, în această lectură, nu este un spațiu exterior, ci un topos interior, al închiderii identitare și al inaccesibilității afective. Protagonistul Paul – fiu al unei familii disfuncționale, părinte incapabil de comunicare, bărbat cu o identitate sexuală și morală în derivă – trăiește într-o cetățuie psihică pe care nu o poate părăsi, fiind prizonierul propriilor genealogii și vinovății neasumate. Mai mult, cetățuia poate fi înțeleasă și ca metaforă a memoriei traumatice, care nu poate fi reconfigurată narativ, ci doar reluată, în forme repetate de resemnificare dureroasă. Dacă cetățuia desemnează locul închiderii, judelui pare a desemna inexistența unei căi de ieșire validatoare din această captivitate morală. Prin figura tatălui (Visu), autorul propune un posibil corespondent simbolic al judelui: un tată grotesc, fizic degradat, afectiv absent, care nu emite niciun verdict formativ.
În termenii lui Jacques Lacan, le Nom-du-Père, instanța care mediază trecerea subiectului în ordinea simbolică este aici anulată sau profund distorsionată, ceea ce împiedică formarea unei identități masculine coerente și reproducerea unui ciclu patern viabil. În plan hermeneutic, „cetățuia” și „judelui” funcționează împreună ca ecuație a închiderii fără judecată, a captivității fără sens, a suferinței fără catharsis. Subiectul este închis într-un spațiu etic și afectiv din care nu poate ieși nu doar pentru că nu găsește resursele, ci și pentru că nu există un „judecător” care să-i înlesnească drumul spre restabilirea sensului. Judele, în această lectură, este instanța suspendată, cea care ar fi trebuit să decidă, dar care nu mai are puterea să o facă. Astfel, titlul romanului e o formulă-sinteză a crizei subiectului postmodern, prins între trauma filiației, absența simbolicului și disoluția sensului. Cetățuia Judelui e o proiecție a unei etici prăbușite, în care suferința se repetă fără tribunal, iar individul nu mai poate fi judecat, deoarece criteriile de judecată au fost anulate. Centrul de greutate al narațiunii este redat de trei axe tematice majore: filiația, istoria, maternitatea. Într-o manieră aproape testamentară, Paul – personajul narator – se auto-explorează ca nod existențial între generațiile marcate de suferință: mama Paula (tăinuitoare de trecut), tatăl Visu (schizoid, „colonel bătrân” într-un univers dezarmat) și fiica Salomeea (viitorul proiectat cu o duioșie ferecată în teamă). Cercul vieții devine aici un pătrat distorsionat de vină, tăcere, și o moștenire psihologică apăsătoare. Motivele istoricității sunt marcate prin revenirea obsesiilor dictaturii, ale războiului, ale controlului represiv („dosare de urmărire penală”, „Securitatea”), dar ele nu sunt puse în valoare documentar, ci ca fundal halucinant al unei traume perpetue, asumate mai degrabă la nivel ontologic decât politic. Așa cum în Procesul lui Kafka autoritatea nu are chip, nici aici puterea nu are nume: ea devine un virus lăuntric. Femeia (Paula, Camelia, Oana, Fana) este, în toate ipostazele sale, purtătoare de mister, de suferință și speranță. Imaginarul nașterii – cu tot ce presupune el, de la durere la catharsis – devine o metaforă a creației, dar și a ruperii. Motivele puiului de vrabie, al burții gravide, al copilului neîmplinit transformă corpul feminin într-o hartă a transcendenței și a damnării, simultan. Personajele feminine – Camelia, Oana, Fana – sunt construite în regim simbolic, dar evită stereotipul idealizării. Ele funcționează ca puncte de condensare afectivă și morală, dar nu de echilibru.
Fana, în schimb, joacă rolul antic al corului: femeia lucidă, care exprimă adevărul în cheie oraculară. Aceste personaje nu salvează protagonistul, dar contribuie la configurarea unei rețele de semnificații în care maternitatea, suferința și sacrificiul se suprapun cu abandonul și impasul comunicării. Personajele se constituie în tipologii postmoderne care oscilează între arhetip și derută. Paul este naratorul-amprentat, copilul solitar care devine tată fără repere, o conștiință frântă între ceea ce a fost și ceea ce se teme că va deveni, un personaj proustian în sensul că își sondează memoria cu o exasperare mistică. Paula, mama, se dovedește un arhetip al „mamei absente”, o figură maternă resemnată și ambiguă, parcă smulsă din paginile lui Faulkner (Zgomotul și furia) sau din tipologia femeilor traumatizate ale Hertei Müller. Visu, tatăl, constituie un exemplu de masculinitate degradată, un fel de Gregor Samsa trecut prin birocrația militarizată a unui regim paranoic.
Constantin, personajul-statuie, este în același timp real și simbolic: omul rigid, modelat de ceilalți, o victimă a narcisismului identitar, un „Christ neputincios” sculptat nu în carne, ci în prejudecată. Ca elemente novatoare remarcăm scriitura polifonică și spațialitatea de factură baroc-psihanalitică. Vocea naratorului Paul se intersectează subtil cu vocile altor personaje (Camelia, Paula, Fana) și chiar cu notațiile aparent diaristice. Avem de-a face cu un roman polivocal, care utilizează monologul interior, inserturile scripturale și dialogul latent (fără interlocutor) într-o manieră care amintește de Virginia Woolf sau de Italo Svevo.
Proza este densă, învolburată de meandre sintactice, suprasaturată de metafore și enumerații. Intertextualitatea cu surse religioase – de la Evanghelii la Meister Eckhart – nu trebuie interpretată în cheie mistică, ci mai curând hermeneutică. Ele nu sunt chei de lectură, ci augmentează opacitatea textului. Autorul evită abordarea documentară sau realistă, preferând o transfigurare simbolică. Securitatea, dosarele, armata, detenția – toate sunt prezente nu ca fapte, ci ca fundal existențial. Trauma nu este expusă, ci metabolizată narativ. Nu avem acces la evenimentul traumatic, ci la ecoul său, persistent în psihologia personajelor. Din punct de vedere structural, personajul se definește mai degrabă prin ceea ce îi lipsește – coerență biografică, apartenență afectivă, continuitate genealogică – decât printr-o identitate stabilă. Construit în opoziție cu figurile parentale disfuncționale (Paula și Visu), Paul își asumă
o poziție intermediară: între „copilul dintr-o traumă” și „părintele unei speranțe incerte”. Astfel, identitatea sa este rezultatul unei genealogii disfuncționale, în care moștenirea biologică e dublată de una simbolică: rușinea, absența, tăinuirea, opresiunea ideologică.
În trama epică există numeroase scene cu valențe simbolice. Alegoria puiului de vrabie reflectă vulnerabilitatea subiectului în formare. Imaginea puiului de vrabie, utilizată metonimic pentru a marca starea de neapartenență a copilului, se constituie într-un arhetip al inadecvării existențiale. Alegoria este construită în jurul unui trop al fragilității, dar și al excluderii: puiul se regăsește „pe creanga cea mai nesigură”, lipsit de protecție, „considerat de toți un intrus”. Această scenă definește tiparul subiectiv al lui Paul: lipsa de apartenență, imposibilitatea afirmării într-un spațiu protector (familial, social, narativ) și imposibilitatea accederii la o identitate coagulată. În plan simbolic, puiul devine semnul precarității inițiale a individului care, nevalidat afectiv, nu reușește să internalizeze o imagine coerentă a sinelui. Moartea primului copil accentuează trauma fondatoare și vinovăția ereditară. Acest episod introduce unul dintre nucleele semantice ale romanului: ideea înlocuirii traumatice. Paul este născut „după”, ca substitut al unui frate pierdut, ceea ce imprimă identității sale o marcă de inautenticitate originară. Prezența sa este de la început viciată de o absență care nu poate fi redresată afectiv. Consecințele acestei traume fondatoare sunt profunde: Paul se percepe ca o prelungire a unui gol, nu ca o existență autonomă.
Cetățuia Judelui este o cronică a neputinței de a te elibera de sângele tău, de trecutul tău, de închipuirea despre ceea ce înseamnă „a fi întreg”, un roman dificil, construit prin volute analitice, uneori prea greoaie, în care fiecare personaj poartă stigmatul unei incomprehensiuni fundamentale: între ce este și ce trebuia să devină.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025