Întruchipările expresive ale lui Varujan Vosganian din imensul volum Neîndemânatic de viu (Editura ART, București, 2023, 280 p.) propun, în consonanță cu tendințele avangardei postmodernismului, unul dintre elementele-cheie, constitutive, ale structurii alchimice a actului creator: limbajul poetic. Poezia fiind definită de lirosof drept „un șir nenumărat de răspântii” (Elogiul răspântiei), este și normal ca limbajul să expună, desigur, prin reformulare, în termenii lui Paul Ricoeur (De la text la acțiune. Eseuri de hermeneutică, II, Editura Echinox, Cluj, 1999, p. 185), atât o „replică a paradigmei scrisului”, cât și, în contextul aceleiași circumstanțe, un mod sacru de facere și desfa-cere ale discursului. Alăturându-ne sugestiei lui Varujan Vosganian de a scrie pentru ca „nimic / din / mine / să / nu / rămână / îngropat / de / viu” (Frânghia coborâtă din cer), putem reliefa faptul că rațiunea de a fi a poeziei tranzitive (pe care o cultivă dezinvolt) este motivată, in extremis, tocmai de temeinica paradigmă a deliricizării ficțiunii realității, accentuând profund expresiv relevanța re-creației: „tot ce-am trăit și, mai ales, / ce mi s-a părut c-am trăit / se povestește în poeziile mele / fantasmele care mi-au trecut dinainte / cea mai teribilă mărturisire // în poeziile mele există doar prezentul continuu / nu ziua de mâine, ci ziua de azi / de a doua zi / nici ziua de ieri, ci azi care-a fost… / (…) / tot ce-am trăit se povestește / în poeziile mele / mă întorc către mine și scriu / încerc să preschimb drumul de întoarcere / într-un drum al întoarcerii” (Întoarcerea) și: „ce mult mi-ar plăcea să-mi citesc poeziile / fără să trebuiască mai întâi să le scriu / să le primesc de-a gata, încrustate în piatră / precum cartea preafericitului Augustin/ pe-o hârtie ruptă dintr-un caiet de dictando / ori scrise cu graffiti pe zid, pe oricare parte a lui / a celui păzit sau a celui care păzește / fără prejudecata de a ști ce-a vrut să spună poetul” (Poezia nescrisă) sau: „mă gândesc adesea la versul despre care n-am scris / un dor fără leac, o pedepsire pe viață / ca și cum eram orb și găseam atâtea lucruri frumoase / iar dintr-odată văd, dar nu mai știu cum să caut // n-am să știu niciodată cum sună versul acela / pe care ieri nu l-am scris / și, totuși, versul există, așa cum pe vremuri / povestea lor nimeni n-a scris-o pe pergament ori piatră / dar regii maya au existat de la începutul lumii // chiar dacă numele le-a rămas necunoscut pe veci” (Versul nescris).
Punând între paranteze sinestezia „arătărilor” ideatice, permanent oscilând, purtătoare de sens, între eu și lume, Varujan Vosganian, dotat cu o vădită percepție senzorială, impresionant de singular în viziune, transfigurează ludic înțelesurile și neînțelesurile unei lumi dantești și, deopotrivă, anormalitatea unui (i)real misterios, în siajul cărora apar deopotrivă, evanescent, parcă de sub „privirile lui Orfeu” (Îngerul), o cognitivă simptomatologie a sinelui și o inerentă „anxietate a influenței” (Harold Bloom, Anxietatea influenței, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 4), cea din urmă fiind generată de intenția sa expresă de intertextualizare lirică a diegesisului, deschizându-l astfel spre virtualități inițiatice livrești de mare profunzime: „am trăit poezia ca și cum orice vers / putea fi cel din urmă / din osteneală, apoi, am scris poezia / cu vocea care aleargă să anunțe izbânda / de care sunt primul care nu se va bucura / am ostenit trăind poezia, o osteneală ciudată / nu c-ar fi fost prea mult / ci pentru că n-a fost destul” (Cel ce trăiește, cel care scrie) și: „poemul se naște neacoperit / de vreun cuvânt / e o sălbăticiune, firul de iarbă și foșnet de șarpe, / iar tu vânătorule și temnicerule și îmblânzitorule / tu / te-ai născut prea târziu / poemul a fost scris într-o limbă moartă” (Poemul, sălbăticiunea mea) sau: „povestea se spune în timp ce-o trăiesc / fractură imposibilă – situarea în lume / și, în același timp, în afara ei / unul imaginează, celălalt scrie poemul / încât nu știu când moartea va fi să aleagă / dintre noi care o să fie alesul” (Situarea în lume).
Sondând spațiul lăuntric al autorului, morfologia scriiturii sale, din perspectiva libertății ce și-a asumat-o în travaliul de a-și legitima identitatea prin scoaterea din magma gândului a netăcerii labirintice, descoperim dimensiunile paradiziace ale unui univers în expansiune, aflat într-o desăvârșită zbatere existențială. Mai mult decât atât, inducând sentimentul ieșirii în afara lumii, pendulând între sacru și profan, el revendică teme și motive arhetipale, le disecă, le amplifică trecându-le prin propriul filtru, le întrupează contrapunctic în arhitectonica rostirilor, infuzându-le, fără patetism, compozițional și stilistic, cu biografeme, stări și imagini caleidoscopice. În acest fel, mesajele trec dintr-un poem în altul, de fiecare dată conferind textelor o varietate de nuanțări (fără însă a le răsturna sensurile), și pun în mișcare multiplele fețe ale limbajului. Această dinamică, mereu activă, în acțiune, reapropie, într-un regim al ambivalenței, eul ființial de efectul constant al prezenței în structurile lirice a unui narativ identificabil/intertextual care, reverberând în afecte memorabile, îi diversifică vocea, îi intensifică ecourile și, prin încifrare, „nălucile și furiile și spaimele” (Baricada). Lirismul irupe programatic, dezvăluind, în orizontul recunoașterii de sine, configurația unui puzzle în stare tranzitivă, la adăpost de orice risc. Căci, printr-o sustragere de la canoane, Varujan Vosganian, se constată, dezleagă cuvântul de sub vraja abstracțiunii și de sub armura paradoxiilor, îi dă masca jos și îl transfigurează consistent, prin dicteul automat al trăirii, în manifestări scripturale lucide, capabile să valideze o sineitate absolută, transcendentă. Fără a vicia în vreun fel adevărul, putem susține că stările contradictorii ale autorului „neîndemânatic de viu” par topite în alcături descriptiv-poematice și, în același timp, scoase la vedere după principiul păpușii Matrioșka. Pe măsură ce te afunzi în actul de lectură al unui anume poem (în a cărui fra-zare verslibristă identifici prezența vie, armonioasă, ușor criptică a energiilor verbale ale poetului), ești ispitit, parcă împins de un resort, tot la fel de avid după noutate, să-l savurezi pe următorul, și tot așa, până la capăt, al cărui sfârșit, desigur, nu este dificil de anticipat, mai ales dacă vom străbate, măcar fragmentar, veritabila/evidenta ars poetica – Elogiu Poeziei: „în poezie singurul muritor / e Poetul / și dacă mă-ntrebi ce fel de religie e asta / am să-ți spun că vom fi / cu adevărat mântuiți / când veșnicia se va naște / dintr-un Dumnezeu care moare // (…) / fiecare vers pe care îl scriu / l-am mai trăit cândva / tot ce-am trăit se poate găsi / în poemele mele: / predica de pe munte, / patimile, calvarul și regăsirea. / poezia e o evanghelie scrisă / la persoana întâi // (…) / fiecare poem pe care îl scriu / se naște dintr-o nepotrivire cu lumea / dintr-o durere prea mare / s-o merit / dintr-o iubire mai mare / ca suferința/ nu e ca și cum după ce-l scriu / lucrurile încep să se potrivească / ci doar că nepotrivirea poate fi și ea / adorată // (…) / iată poemul absolut / scriu cu cerneală albă / pe pagina albă / poemul perfect, ilizibil / libertatea supremă / căci astfel pot scrie / orice-mi trece prin minte / fără să trebuiască să corectez / vreun vers / iar tu poți citi orice crezi / de cuviință”. Ieșirea „poetului oglinzii arzând” din diegesis se produce ritualic, dezvăluind, de fiecare dată, un continuum de reflecții și figurații tematice echivalente închipuirilor care pun în evidență rațiunea catharsis-ului auctorial. Intruziunea biografemelor în materia și în fantasmele poesis-ului corespunde, la Varujan Vosganian, unei ineluctabile exorcizări pragmatice a spiritului: „Eram tânăr când am stat față în față cu moartea / n-a fost ca și cum aș fi traversat o stradă / și era cât pe ce să mă calce mașina / am stat față în față cu moartea ore în șir / un spațiu compact / ea purta chipul meu, ochii mei mă priveau / și poate că mi-aș fi prins fruntea în palme / dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate // ce ciudat, nu-i așa? / nu te temi de moarte când ești sigur că mori / mă gândeam la mine ca la un frate mai mic / de care n-o să mai pot avea grijă / n-aveam copii, cărțile mele n-avea să le publice nimeni / viața, netipărită și ea, rămânea uitată-n sertar” (Dublu autoportret) și: „nașterea a fost prima amintire pe care-am pierdut-o / deși am toate motivele s-o socotesc un fapt cert / n-ar fi singura certitudine pe care o dăruiesc zilei de ieri / din prezentul meu îndoielnic și sinele meu imperfect // (…) / dar amintirea viețuiește prin mine / ca prințul din Cnossos care împrăștie flori / dăruiesc amintiri zilei de ieri / nu știu care dintre ele e ziua când zăbovind / spart într-o mie de chipuri și adunat în grabă / între miazănoapte și miazăzi / n-am trăit decât ce retrăiesc, n-am alte răni / decât cele care se redeschid / și m-am născut doar pentru că altfel n-aș fi putut muri” (Retrospecție) sau: „scriam cândva că sunt mai ales / ceea ce n-am putut împlini / o problemă de artimetică simplă / din sigma de năzuințe se scade / sigma de resemnări / ce rămâne sunt eu, fotograful de vise // sunt regele somnului, hălăduiesc prin oraș / preschimb realități în absențe / vocea îmi sună-nfundat, ca și cum / aș ține capul sub apă / sunt regele somnului, văd oameni săltând/ ca niște lăcuste uriașe / femei pe care nu le pot alunga / au degetele-ncleiate / de sămânța cu miros de iarbă strivită” (Fotograful de vise). Stihuitorul, prin plăsmuirile sale, convins că poemul nu moare nici după ce este citit, exprimă frumosul din om și aprinde înlăuntrul său floarea dragostei pentru „lucruri care nu se mai văd / sau, pur și simplu, nu mai există / încât poezia mea pare departe de lume / într-o țară de fum / care nici ea nu există” (Despre cai și fântâni): „nimeni nu-mi poate lua totul, de vreme ce scriu poezii / altfel spus, mă simt liber / câtă vreme scriu poezii / fiecare cuvânt se așază la locul lui, migală / nici mai mult, nici mai puțin / ca pietricelele mici, colorate / din vechile mozaicuri / fiecare vers se naște dintr-o poveste a lui / și spune o poveste care e numai a lui // poeziile plutesc ca lumânările aprinse pe apă / își leagă panglicile de crengile copacului lumii / se ridică precum lampioanele cu miezul fierbinte/ fascinația lui dincolo, frontiera/ fără de care nu știu restul ce rost ar avea / de o parte sunt eu, de cealaltă parte e zeul / eu, care scriu și tot scriu, ca trecerea / să-mi fie cât mai ușoară / el, nemuritorul, care tânjește să moară” (Prețul libertății) și, extaziat parcă de asocirea aproximativă cu rostirile din Cântarea Cântărilor: „nu-mi cereți să vă povestesc / despre iubirea noastră / fie n-o să puteti înțelege / fie n-o să mă pot face-nțeles / și-apoi, mi-e teamă că-n clipa / în care aș deveni / povestitorul poveștii / aș înceta să mai fac parte / din ea // (…) / inima mea și a ta nu s-au născut în aceeași zi / dar, totuși, sunt gemene / căci or să moară în aceeași zi // ei nu înțeleg că iubirea noastră e toată / împotriva tablelor legii / ești frumoasă și sufletul meu n-are colțuri / stăm cuibăriți în mijlocul unei lumi / care nu ni se potrivește” (Elogiu iubirii) sau: „nemărginirea este pentru mine / nașterea poeziei / am scris poezii despre mare / pentru că nu-i cunoșteam / nici capătul, nici adâncul / am o fascinație pentru priveliștile / care încalecă orizontul / fixez cu ochii un punct de pe cer / până ce acolo se naște o stea / dar îmi privesc marginile trupului și înțeleg / că e cu neputință / să scriu despre sângele meu / un poem al nemărginirii” (Elogiu sângelui).
Verseturile lui Varujan Vosganian, cum se observă, având substanța absolută a meditațiilor despre lume ale ființei prinse în vârtejul jocului de poetizare a realității, indică lucide exteriorizări ale combustiei lăuntrice, fapt care ne convinge, prin potențarea rostului ontologic al transcendenței logosului, că empatizează osmotic cu avatarurile unui Ghilgameș captiv sub tirania fenomenologică a ambiguităților provocate, în confruntare directă cu viața, de efemer și etern. Prin punerea în abis, cu accente premonitorii, a misterului trecerii existențiale, eul liric își sporește, cu vervă metaforică, posibilitățile redempțiunii: „slavă lui Dumnezeu / mama mea, Elisabeta, trăiește / se cheamă că încă nu sunt născut / pe de-a-ntregul / trebăluiește la umerii mei / de argilă arsă / la sufletul meu turnat înăuntru / ca vinul crud de septembrie / mai netezește la chipul meu arămiu / și, slavă bunului Dumnezeu, / mama mea Elisabeta trăiește / încât oricine și orice ne-ar bate la ușă / are cine să le deschidă // (…) / venim din Cartea plângerii sau mai de departe / adaug poeziile mele așa cum trupul / se-adaugă strămoșilor mei / nu e ușor să aparții Poeziei / ce-a cunoscut martirul / ca și cum ai vrea să fii unul dintre apostoli / fără să-l fi cunoscut pe Iisus / noi cei rămași suntem scriptorii / alcătuim hrisovul, sub ultimul vers / e numele unui Poet iar pecetea / se așază pe sângele lui închegat / ca pe o ceară fierbinte” (Elogiu alor mei) și: „viața mea e un șir nesfârșit de ecouri ale privirilor în abis / câtă lumină ar fi dacă aș simți totul deodată / dacă întâmplările lor le-aș trăi împreună / dacă rănile și vindecările lor le-am suporta împreună / monodia aș asculta-o deodată cu heterofoniile ei / iar sufletul de trup nu s-ar rupe // apoi îmi amintesc de ai mei, pentru care centrul lumii e-abisul / marile tragedii n-au limbă maternă, micile bucurii, însă, da” (Cimpoiul) sau: „scriu poezia asta cu litere mici / e despre supraviețuitori, nu despre eroi / de aceea literele nu se deosebesc între ele / sfârșitul poate să fie un nou început // povestea familiei mele e a supraviețuirii / unora supraviețuirea li s-a părut o povară / altora li s-a părut că e o moștenire lăsată / de către uciși, ca un Nou Testament / unii au ales tăcerea pentru a supraviețui / cea mai trădătoare dintre tăceri / alții au supraviețuit, pur și simplu, așa cum aduni / în palmă firimiturile de la masa de seară // (…) / am supraviețuit și de-atunci eu și moartea / jucăm zaruri la dublu” (Supraviețuitorul bine temperat).
Recontextualizând, cartea de poeme Neîndemânatic de viu, încărcată de esențe aforistice, de mituri livrești și realii insolite, ilustrează pregnant strategia ubicuuă a unui herald de excepție, original, purtător al unui „diapazon / care vibrează pe o singură notă”, ambiționat să sustragă poezia contemporană românească de sub tutela și ste-reotipurile canonizate/legitimate bizar în literatura româ-nă de imaginarul curentelor postmoderniste contingente.
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025