Căci „nu-i de umblat pe urmele poemului…” – conchide George Vulturescu în Locul bocancilor de la intrare. Piesa aparține volumului de poezii intitulat Pinul lui Nietzsche (Junimea, 2025).
Pentru cititor, să presupunem că e un avertisment acesta. Ca să știe ce-l așteaptă și să hotărască. Dar mai ales, odată smintite vederea-i și auzu-i, „să nu(-mi) cotrobăie cu sulița prin coastele poemului…” (idem).
Pentru poet, scrisul e pândă, prigoană. Ardere de tot.
E o stare lirică ce nu are de-a face cu blândețea. Ea nu menajează – remarcăm – nici autor, nici lector. Am spune mai degrabă că scriitorul acesta din Sătmar se încăpățânează a stârni, fără să-și plângă de milă, natura primară a versului: pana e plug (< lat. versus) scurmând pământul, scăpărând la atingerea bolovanilor și icnind la fiece împotrivire a bulgărilor de întuneric. Făptura poetică, precum în celelalte volume semnate de George Vulturescu, nu se lasă doar în seama cerului de deasupra; ea stă și ascultă deopotrivă țărâna, o privește cu Ochiul Orb, îi drămuiește adevărurile [„Domnul (…) / scânteia nu ne-a dăruit-o aprinsă în întuneric, / ci sub coaja rece a pietrei, lăsându-ne s-o izbim cu amnarul” – Sindromul picăturii de sânge]. De acolo, din pământ – ne spune însuși mottoul cărții – își extrage ființa sevele întemeietoare: „nu sus, spre cer, ci jos – în rădăcină, / puterea pinului stă înfundată”.
Unealta de scris e cuțit spintecând trupul celui ce se încumetă, la rându-i, să înfrunte lutul: „Dar cine îmi lăsase, pe masă, lângă poem, / oglinda, masca și cuțitul? / M-am privit, fără să vreau, în oglindă: nu mai aveam piele –/ eram jupuit” (Dumnezeu nu separă niciodată un cuvânt de altul). Afirmăm, pornind de aici, că frumusețea în artă, pentru poetul de care ne ocupăm, nu e doar jubilație, extaz. Ea trebuie câștigată, muncită. E nevoie a sluji poemul și a-l veghea cu întreaga ființă („Când rostești un cuvânt, / trebuie să intri în cuvânt cu tot trupul” – îl învață Nikos Kazantzakis; v. Litanie cu migdalul lui Anghelos Sikelianos), a-i cresta adevărul/tâlcul pe corpul propriu. Este nevoie să curgă sânge, cum în sacrificiile păgâne (iată și un vers mai vechi, din volumul publicat în 1988: „Aștept cuvântul să-i zdrobesc capul” – Generalul armatei moarte). Sfâșierea brazdei, a cărnii provoacă nu doar voluptate (căci suferința își are dulceața și făgăduințele ei) ori înfiorare (amintind de acel „Să dau cu cuțâtu-n piatră!” al oșenilor), ci și zvârcoliri care leapădă scribul (ori poate îl slobod) din sine însuși: pradă vulnerabilă pentru ceilalți.
Și nu e îndeajuns. Căci acolo, la capătul de nord al lumii literaturii (unde autorul se simte câteodată exilat), departe de șansele de afirmare pe care le poate oferi Capitala (Gloria pe care mi-o doresc versurilor mele…), poemul e musai să se nască – bărbătește – din fulger și să arunce fulgere1. Stihul e țâpuritură, e geamăt. Țurai! Acolo, între Pietrele Nordului, frumusețea e sălbatică, zgrunțuroasă. Ea înspăimântă („în mijlocul literelor miroase precum în gura / unui mort” – Elegie cu Vechii Barzi). Are o putere ascunsă pe care poetul refuză să o domolească. Acolo, lucrarea artistică nu înseamnă simplu exercițiu de seducție, nici hrană gata digerată. Ca să reziste veacurilor, să ducă așadar povestea omului mai departe, adevărurile din poezie și poezia din adevăruri trebuie scrijelite în piatră. În cazul de față, pietrele răspund, îi fac loc, îi oferă din energia și din memoria lor: „Martori îmi sunteți voi că mi-am învățat cuvintele / să se încunune cu pietrele care susțin rădăcinile pinului / sus pe vârfuri de munte, sub vânturi și fulgere…” (Lângă pinul lui Nietzsche). Respingând resemnarea și manifestând o devoțiune rară față de poezie („Cine scrie și nu crede în ceea ce scrie acela nu e poet” – Lângă pinul lui Nietzsche), George Vulturescu învață să-și creeze o norditate (o mitologie) a lui, numai a lui, indestructibilă – solitară cum pinul, dar rezistentă și de-a pururi verde –, căreia îi conferă demnitate ontologică. Și, iarăși cum în soarta pinului, viețuirea la margine de lume, deci con-viețuirea cu hăul, îl încrâncenează în fața adversităților. Îi sporește orgoliul și forța („nu cred că sfârșitul versului este la marginea paginii” – Mormântul poemului neterminat). Sunt, credem, câteva dintre condițiile ce generează, la George Vulturescu, starea de poezie.
La înălțarea casei de cuvinte (altfel spus, a adevăratei sale case, a aceleia dinăuntru) poetul convoacă inși ce refuză vremelnicia și care stăpânesc meșteșugul clădirii („Pe pagina flămândă ești Vodă Cel Negru / care poruncea să se ridice mănăstire pentru pomenire, / ești meșterul tocmit și calfele arvunite și zidarii / și ești spaima – cutremurul care năruie pereții” – În căutarea zidurilor…), se însoțește cu orbul Row – martor și călăuză (În pragul casei, O rusalcă și câteva scrisori din Harar), ia aminte la judecata celor care stăpânesc, de la extremele societății și ale privirii, destinul lumii („Te minți că vrei / să dai coroana urmașilor, dar ea nu se dă decât cu / vărsare de sânge – până afli că golul din cercul ei / nu are mărimea frunții tale, ci adâncul mormântului tău” – Cine grațiază: regele sau bufonul?), invocă ursitoarele ce-i dănțuiseră cândva în jurul leagănului și pe care mama, ca să-i schimbe destinul hărăzit, le fugărea ca pe vrăbii (Gloria pe care mi-o doresc versurilor mele).
Ritualul aduce lângă vatră (un fel de foc primordial, de cavernă, dar și focul din subteranele ființei, haosul dinăuntru), lângă jarul și cenușa care hrănesc cuvântul creatori din alte spații culturale, contemporani cu poetul sau din vremi mai vechi2. Se pune astfel la cale, în aceste agape însetate de cunoaștere și de poezie, o complicitate stimulatoare, ce primenește funcțiile produsului artistic, reconsiderând valori și comportamente estetice (la care el însuși se raportează, căutându-și/încrestându-și locul în istoria literaturii), trecând prin proba focului capturi din depozitul cultural (pe de altă parte, aceeași bibliotecă apasă, înăbușă locuirea agreabilă și totală a prezentului). Au loc aici, în scenariile epico-lirice inventate, misterioase procese alchimice (creația presupunând transformare pentru toate instanțele), pe parcursul cărora cei implicați, desprinși de încorsetările cotidiene – grație licorilor și jocului colocvial –, extrag esențe, se vindecă de margini și împărtășesc un anumit mod de a-și locui epoca. Unul mai autentic, dincolo de normele sociale comune. Dincolo de simpla găzduire. O modalitate ce include și spațiul construit în imaginație, semn că lumea interioară e aceeași: deși sunt alte coduri artistice, alte epoci, există un spirit ce traversează veacurile, un duh care întreține focul. Suntem convinși că focul primordial arde încă implicit datorită îndrăznelii acestui scriitor sătmărean și că lucrarea în adevărul poeziei și al culturii este una continuă, niciodată definitivă. E o datorie din alte vremi, moștenită, dar și de transmis, cu evlavie, mai departe: „Îngăduie, Doamne, să fiu doar cel care ridică / literele, zarurile din cenușă, / ca și cum mi-aș duce cu ele mâna la frunte…” (Poem cu gângănii).
I s-ar putea reproșa lui George Vulturescu faptul că își devoalează prea insistent și cu exagerată franchețe, cu orgoliu pe alocuri, prieteniile de cerneală. Să le socotim însă voci ale sinelui, ipostaze ale alterității într-un dialog echivalând mai degrabă cu o autoadresare. Toate își au rostul în construcția artistului. Poezia – stau dovadă și volumele precedente – nu se definește numai ca hermeneutică a corpului ori ca muzică a trupului (cuvântul sălășluind, înainte de a fi pus pe hârtie, în carnea eului empiric și în realitatea deloc pașnică dinăuntru), nici ca înțelegere a ei prin/cu propria existență auctorială. Nu e doar povestea personală pe care o poartă cu sine (marcată fundamental de întâmplarea din copilărie) și care i-a nutrit felul aparte de a citi viața și lumea („Văd cu scrisul” – Alegerea ochiului, vol. Tratat despre Ochiul Orb).
[Intuim aici unele conexiuni cu clocotrismul, experiment care aduce în text omul întreg, ființa reală care scrie, în carne și oase, cu gesticulația vie de fiecare zi, cu prietenii. Aduce artistul care caută și se caută pe sine. Care locuiește cu adevărat (își împlântă rădăcini durabile) doar în ceea ce creează („Sunt viu atâta timp cât durează scrierea poemului meu” – 7 încercări de a-mi însuși numele unui vultur), fără a-și renega trupul („…Îmbătrânești, omule: oasele ți se frâng, / mușchii ți se zbârcesc, memoria ta se bâhlește” – Fluturele va însoți omul).]
Poezia, la George Vulturescu, presupune și un background livresc, drumul cultural spre miez, spre adevăr (drum a cărui forță de seducție pălește, hélas, tot mai mult în zilele noastre). Poezia cere, deopotrivă, compătimire (participare la cazne împreună cu celălalt), înseamnă identificare afectivă cu creatorii dintotdeauna, așezare de bunăvoie într-o succesiune. Cu umilință, dar și – neapărat! – cu semeție.
Nu în ultimul rând, reclamă (a se vedea, de pildă, Sindromul picăturii de sânge) o instanță lectorială pe potrivă, una care să accepte transformarea de sine prin experiența întâlnirii cu poezia vulturesciană, dar și conștientă de puterea și de responsabilitatea ei. Este, iarăși, o laolaltă-lucrare, cu roluri și consecințe trăite efectiv doar de către cei implicați:
„Cine aduce daruri la iesle: cel care scrie sau cel care citește?”
1. Ni se pare tentantă, lăsând deoparte distanța temporală, o analogie cu felul în care vede Lev Șestov deosebirile centru/margine: „Îndepărtatele ulițe ale vieții nu oferă comoditățile de care s-au obișnuit să se folosească locuitorii din centrele orașelor. Nu există iluminat electric cu gaz, nici chiar felinare cu petrol, nu există asfalt, drumețul e nevoit să orbecăiască și să-și pipăie pe întuneric drumul. Dacă vrei să ai foc, ești nevoit să aștepți fulgerul sau să-ți faci rost singur de o scânteie, prin aceleași mijloace primitive care existau și pe vremea strămoșilor noștri îndepărtați: s-o scoți din lovirea amnarului” – în vol. Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatică, traducere de Janina Ianoși, Editura Tracus Arte, 2021, p. 23.
2. Și revista Poesis se dovedește o asemenea vatră, în preajma căreia George Vulturescu aduce laolaltă colegi de breaslă recunoscuți, care au un cuvânt de spus în peisajul artistic de astăzi.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025