Formată în spiritul școlii românești de teatru – profundă, exigentă, metafizică –, dar îmbogățită cu ani de experiență internațională (Canada, SUA, Marea Britanie), Claudia Motea poartă în ea dublul cod al artistei universale: rafinamentul european și franchețea apolinică a expresiei americane. În fiecare apariție a ei se simte o disciplină de fier, ascunsă sub o senzualitate fragilă, ce-și propune o revalorizare a corifeilor culturii române dintr-o perspectivă singulară, ce persuadează și aproprie. Ea reușește performanța de a umple sălile Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, chiar la sfârșit de august, în sezon teatral mort, aproape. Și știe să aleagă subiecte care să deschidă inimile românilor: Constantin Brâncuși, Iulia Hasdeu, Mihai Eminescu, Regina Maria. E feminină, fără a fi feministă, o one-woman show, care ține cu sufletul la gură și cu ochii umezi o sală întreagă. Claudia Motea are o reală forță fascinatorie, știind să alterneze registrele interpretative astfel încât spectacolul jucat de o singură persoană să pară o simfonie de suflete și voci. Ea ne înfățișează uneori muzele unor creatori de geniu, cum este cazul lui Eminescu sau al lui Constantin Brâncuși, apăsând pe coarda sensibilității afective, într-o paletă de manifestări ce conjugă aria geloziei, a disperării, a abandonului, a prea-plinului sufletesc. Jocul ei scenic are o funcție curativă. Publicul iese din sală cu ochii măriți, căci a văzut, într-adevăr, idei, aduse în zona pledoariei întru universalitate și românitate, aspect mărturisit și de artistă: „Acest spectacol este o declarație de dragoste – către teatru, către poezie, către feminitatea eternă. Este un act de recuperare a memoriei unei iubiri reale, prea puțin cunoscute în adevărata sa profunzime. Pentru mine, acest spectacol, Eminul meu iubit, este și vindecare, și închinare” (Alina Găman, Ultima oră, an XXV, 5 septembrie 2025, „Claudia Motea – între Eminescu, Veronica și Eternitate. Un drum artistic cu sufletul la vedere!”).
La acest spectacol multimedia, ce melanjează fericit emoția pură cu tehnologia modernă și imersivă, am asistat la o sinteză artistică rarisimă: aceea dintre actor și poet, femeie și idee, trup și spirit. Ea nu o interpretează pe Veronica Micle – ci o întrupează. Dincolo de rostirea impecabilă, de emoția care crește din șoaptă în smerenie și disperare, se simte ceva mult mai profund: o comprehensiune organică a misterului iubirii, a legăturii dintre fatum și Poesis. Întrebată de jurnalista Alina Găman ce anume a impresionat-o în destinul Veronicăi, aceasta relevă: „M-a tulburat cel mai mult sacrificiul Veronicăi: o femeie cultivată, sensibilă, pasională, dar răstignită social pentru iubirea ei. Iubirea lor nu a fost idilică, a fost aprigă, zbuciumată, cu gelozii și regăsiri – dar tocmai de aceea profund umană! Și eternă!” (ibidem)
Când rostește: „Eminul meu iubit, tu ești duminica sufletului meu”, Claudia Motea nu vorbește doar în numele Veronicăi, ci în numele tuturor femeilor care au iubit până la pierdere, până la disoluția sinelui. Ea metamorfozează erosul într-un act de memorie cosmică, într-o rugăciune pentru toate sufletele care au trăit iubirea ca pe o formă de aneantizare. Claudia Motea este una dintre acele prezențe care domină scena fără a o revendica. Forța ei nu stă în gest, ci în aura pe care o degajă. Și care nu vine din aripile, fericit atașate rochiei de dantelă și velur, ca simbol al angelicului, al sacralității, dar și al căderii. Într-o clipă poate fi copilă și zee, umilă și posesivă, colerică și tăcută. Are ceva din magnetismul marilor doamne ale teatrului românesc – Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu –, dar aduce deopotrivă o modernitate a trăirii care vine dintr-o altă eră: lucidă, interioară, aproape mistică.
Cuvintele rostite de ea nu sunt simple replici, ci instrumente ale unei revelații. Fiecare frază devine o respirație controlată, o coborâre în sine, o chemare a unui timp arhaic în prezent. În tăcerea dintre cuvinte se simte vibrația unei femei care a înțeles că arta adevărată nu e un spectacol al exteriorului, ci o călătorie spre miezul ființei. Puțini știu că în spatele actriței se află o scriitoare și o gânditoare subtilă, care alege teme de interes pentru lumea modernă. Cărțile ei – Brâncuși, dragostea mea; Eminescu, dincolo de timp, ce propune nu o imagine statuară a poetului, ci componenta lui umană, sensibilă, iubitoare, suferindă, contemporană nouă, Much Love. Decalog teatral; În zorii din tine. The Dawn Inside You; Preludii in Cetatea Soarelui Shalom, Israel!; The American Dream – sunt jurnale ale unei conștiințe artistice ce refuză compromisul, continuându-și spectacolul interior: emoția se transfigurează în cuvânt, iar experiențele capătă accente simbolice, ce nu se vor eludate.
În anul în care se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle, spectacolul ei aduce în prim-plan un episod dramatic: cele cincizeci de zile care s-au scurs de la stingerea lui Eminescu până când Veronica a decis să-și curme existența cu arsenic, la Mănăstirea Văratec, 3 august 1889. Claudia Motea este o artistă care trăiește în dialog permanent cu Divinitatea, cu publicul, dar și cu sine. Pentru ea, scena nu e un topos tranzitoriu, ci un spațiu de comuniune spirituală, într-un melanj vibrant de brianță și feminitate.
Iubirile eminesciene sunt filtrate prin prisma Veronicăi, jumătatea lui androginică, așa cum persuasiv a explicat profesorul universi-tar Dumitru Constantin Dulcan anterior deschiderii spectacolului: „Veronica Micle și Mihai Eminescu au fost suflete-pereche, dragostea lor trecând dincolo de această existență, pentru a dăinui veșnic într-o dimen-siune spirituală. Oameni precum Eminescu se nasc o dată la câteva sute de ani, iar noi, românii, am avut șansa să trăiască pe aceste meleaguri. Este omul unei culturi desăvârșite, un geniu care a vorbit despre spațiu și timp în poezia Luceafărul, chiar înaintea lui Einstein”.
Scenariul lui Radu Aldulescu surprinde pertinent etapele erotice ale nefericitului poet, de la Elena, cu trei ani mai mare decât el, care se stinge timpuriu și năpraznic, Eufrosina Popescu, o jună artistă ce cânta în trupa de teatru condusă de M. Pascali, la Milly, o croitoreasă cu ochi albaștri, fascinația resimțită apoi de cumnata lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, savuros imitată de actriță, planturoasa Cleopatra Poenaru. De altfel, tot cu Radu Aldulescu a realizat inspiratele scenarii pentru Iulia Hasdeu. Mesaje de dincolo și Inima Reginei Maria.
În tot ceea ce face se simte un fir nevăzut de credință – în artă, în oameni, în Dumnezeu. Și de nemărginită iubire, fiindcă este o adeptă convinsă a dictonului brâncușian: „iubirea cheamă iubire”. Este o prezență solară, dar cu o melancolie adâncă în privire; o ființă ce pare să trăiască în două lumi: cea concretă, a disciplinei profesionale, și cea subtilă, a transfigurării estetice.
În acest spectacol, Claudia Motea a ales să nu îl „interpreteze” pe Eminescu, ci să îl iubească. Textul, inspirat din corespondența și poeziile poetului și ale Veronicăi, devine o partitură a sufletului. Fiecare cuvânt se înveșmântează sacral, acestea fiind dublate de imagini și de vocea actriței, care știe să-și unduiască partitura interpretativă. Eminul meu iubit este un apel la durabilitate, fiind un spectacol al adevărului interior, al emoției necosmetizate. Personajul Veronicăi Micle, prin Claudia Motea, se încarnează într-o dimensiune nouă: nu e doar iubita poetului, ci femeia conștientă de destinul ei, femeia care știe că iubirea e suferință, dar o alege oricum. Ea devine simbolul tuturor femeilor care au iubit cu asupra de măsură – până la diluția și chiar extincția sinelui. Privirea Claudiei Motea e când furibundă, când încărcată de lacrimi, când sfielnică, când răfuielnică, interpelând ex-iubitele eminesciene, într-un crescendo, invocându-le, certându-le, ridiculizându-le uneori. Mâinile ei – fragile și ferme în același timp – secundează fericit replicile. Vocea are o vibrație inconfundabilă: un amestec de duioșie și forță, de confesiune și demnitate, glisând cu eleganță de la dorul tremurat la implozia pasiunii, de la șoapta expectanțelor la tăcerea deznădejdii.
Inubliabilă este rochia protagonistei, realizată de Doina Bach, cea care a creat Rochia albă de dantelă și în celebrul film al lui Dan Pița, care devine ea însăși un personaj, un confesor înveșmântat în catifea și dantelă ce urmărește destinul protagoniștilor, patentând un eros sfâșiat între ardoare și desființare. Întregul spectacol se derulează ca o confesiune testamentară, o scrisoare de adio devoalatoare a poveștii celor doi, asanând amestecul junimiștilor și al lui Titu Maiorescu, denunțând forberiile lui Caragiale sau mediul insalubru mental din redacția ziarului Timpul. Titlul însuși – Eminul meu iubit – funcționează ca o declarație de apartenență și, totodată, ca o plagă necauterizată: în el se concentrează esența unei combustii mistuitoare, prea aproape de absolut pentru a putea fi trăită în cotidian, într-un turbion de devoțiune și de absență, de cenușă și de fidelitate care transgresează mortalitatea.
Pentru privitor, spectacolul pare o invocație ardentă – imnică, rostită de o femeie către un bărbat transfigurat în mit. Veronica Micle, așa cum o reîntrupează Claudia Motea, nu mai este doar amanta poetului, ci conștiința ce se ridică deasupra micimii și a mediului corupt ce i-a condamnat iubirea. Claudia Motea construiește cu finețe această alchimie între eros și spirit, între fragilitatea emoției și rigoarea construcției scenice. Ea convertește lirismul epistolar într-o expresivitate teatrală modernă, susținută de mijloace vizuale subtile, fără a trăda poezia originară. De aceea, Eminul meu iubit trebuie să pătrundă în fiecare casă, fie sub forma unui spectacol de televiziune, fie a unui DVD sau a unei cărți care să spună în perpetuitate povestea cvasilegendară a celor doi.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025