Sunt actori de duzină, actori buni, actori foarte buni și actori care, indiferent de categorisirile anterioare ori de alte categorii, din orice alte puncte de vedere, la un moment dat al carierei primesc rolul vieții, de care ulterior se atașează conștiința publică.
Unul dintre filmele de referință – pentru mine – ale artei cinematografice mondiale este Rămășițele zilei (The Remains of the Day, 1993, regia James Ivory). Nu știu dacă este considerat și un blockbuster, sunt relativ în urmă cu trendurile din vocabularul global al mileniului curent, dar e posibil. Premiat la vremea lui, cu siguranță, a fost (ca, de altfel, și autorul cărții care a inspirat filmul, Kazuo Ishiguro).
Interpretarea lui Sir Anthony Hopkins în acest film este, fără a exagera cu nimic, monumentală. El, majordomul Stevens, este întruchiparea perfectă a mentalității servitorimii din aristocrația britanică. Mr. Stevens este prototipul slugii care se dedică stăpânului până la identificarea totală cu interesele și acțiunile acestuia (așa cum, pe de altă parte, dar în aceeași ordine de idei, ar putea fi și funcționarul care se dedică trup și suflet sistemului pe care îl deservește), indiferent de natura lor, mergând până la punctul în care viața sa personală va fi pusă în plan secund, fie că e vorba de iubire, fie de familie, ideologii, principii etc. Tristețea acestui fapt este incomensurabilă când este înțeleasă, iar punerea în scenă a stării de fapt este foarte reușită.
Însă nu este nici pe departe singurul rol întruchipat desăvârșit de către actor. În Omul-elefant (Elephant Man, 1980, regia David Lynch), același Anthony Hopkins joacă la paritate cu John Hurt unul dintre cele două roluri de bază. Filmul, bazat pe un caz real paradiscutat la vremea lui și nu numai, reprezintă, aș zice, o reinterpretare a temei din Cocoșatul de la Notre-Dame al lui Hugo și tratează aceeași problemă existențială, anume atitudinea omului obișnuit vizavi de urâțenia/diformitatea fizică. Numai că, acțiunea din film petrecându-se într-un trecut mai îndepărtat, drama socială este cu atât mai mare, iar Hopkins redă cu fidelitate oscilațiile între interesul omului de știință pentru un fenomen ce ar trebui studiat în interesul umanității și nevoia firească de ajutor pe care omul normal din punct de vedere fizic, savant sau nu, se presupune că ar trebui să-l dea oricărui Quasimodo aflat în dificultate.
În Masca lui Zorro (The Mask of Zorro, 1998, regia Martin Campbell), unde și-l ia ca ucenic pe Banderas, devenit ulterior un haiduc sui generis al ecranului, Hopkins își dovedește din nou măiestria, aducând pe peliculă o altă legendă mai veche din literatură.
Tatăl (The Father, 2020, regia Florian Zeller) tratează iarăși o temă tulburătoare, cea a senilității la care ajunge omul de o anume etate și a impactului acestei senilități asupra celor apropiați. Scenariul depășește însă tragedia firească a acestui fapt, iar Anthony Hopkins depășește și el, în acest rol (în care, paradoxal, poartă prenumele său real), ca valoare interpretativă, scenariul în care a fost pus să joace. Actorul este din nou magnific și răsplătit cu premii pe măsură.
Dintre rolurile secundare, e demn de amintit acela din Legendele toamnei (Legends of the Fall) – alt film excelent (1994, regia Edward Zwick, după cartea omonimă a lui Jim Harrison) –, unde Hopkins este tatăl (colonelul William Ludlow) a trei fii (dintre care unul, Brad Pitt, alias Tristan, „enervant de frumos”, după exprimarea unei admiratoare virtuale, interpretează, iarăși după părerea mea, rolul vieții lui). Aici Sir Anthony nu mai este în prim-plan, dar e tot ca și cum ar fi, atitudinea sa patriarhală omniprezentă, atât de bine jucată, având repercusiuni vizibile asupra celorlalți până aproape de final.
Ar mai fi multe de spus pe seama rolurilor sale principale ori secundare, pe seama talentului său actoricesc, recompensat pe măsura meritului de către presă, critici, public, cinefili.
Și totuși… Dincolo de toate etapele din viața devenită, cu sau fără voia lui, publică, dincolo de rolurile prin care a trecut pe ecran, Sir Anthony Hopkins va rămâne pentru totdeauna în memoria iubitorului de film drept… Hannibal Lecter, ferocele ucigaș în serie din tetralogia lui Thomas Harris. Fenomenul este chiar interesant, deoarece au fost patru cărți ale aceluiași autor (Red Dragon, 1981; The Silence of the Lamb, 1988; Hannibal, 1999 și Hannibal Rising, 2006) aduse pe marele ecran de patru regizori diferiți, ce-i drept, nu neapărat în ordinea cronologică a apariției lor sau în cea logică a formării personajului principal negativ.
Primul film, Tăcerea mieilor (1991, regizor Jonathan Demme), chiar dacă inspirat din a doua carte a seriei, a fost și a rămas cel mai de succes al tetralogiei. Aici protagonistul luciferic Hannibal Lecter, interpretat de Hopkins, are în contrabalans pe Jodie Foster, alias agenta FBI Clarice Starling. Subțirică, micuță, aparent firavă, cu alură de miel dus la tăiere, de-ar fi să facem o fugară analogie cu titlul… Puterea acesteia stă însă în mintea ascuțită, care-l fascinează pe criminalul canibal și, în plus, în moralitatea ei de o puritate inflexibilă, pe care orice dezaxat mintal și-ar dori s-o înfrângă. Poate că tocmai acest contrast, fără a „nedreptăți” pe niciunul dintre ei, l-a propulsat pe actor (nu și pe actriță!) în cel mai cunoscut rol al carierei sale și pe film în cel mai cunoscut din întreaga serie.
Nici Dragonul Roșu (Red Dragon, 2002, regia Brett Ratner) nu e de lepădat din acest punct de vedere. Aici, paralel cu subiectul, întâlnim alt contrast demn a fi remarcat de cinefili: agentul FBI Will Graham, vânător de criminali înrăiți, e de data asta nimeni altul decât Edward Norton, cel care, câțiva ani înainte (Primal Fear, 1996, regizor Gregory Hoblit, tradus la noi prin Avocatul diavolului, fapt pentru care adevăratul Devil’s Advocate, cel cu Al Pacino din 1997, a trebuit să fie tradus Pact cu diavolul…), era în tabăra adversă, reprezentând atunci un psihopat cu dublă personalitate extrem de bine jucat (Aaron Stampler).
Între cele două a fost Hannibal (2001, regia Ridley Scott), iar în 2007 a urmat cel care avea să încheie seria: Hannibal Rising (Hannibal: în spatele măștii, regia Peter Webber). Ignor cu bună știință alte seriale făcute între timp pe tema respectivă, ele neinteresând în cazul de față. Așadar, dacă primele trei l-au avut în rolul negativ pe Hopkins (tot ce se poate ca, ghicind potențialul asocierii actor-rol, ceilalţi doi regizori să-l fi ales deliberat tot pe el!), ultimul a renunțat la distribuirea lui în rolul aferent, rămânând astfel cel mai puțin cunoscut dintre toate. Apoi: dacă The Silence… și Red Dragon au mizat pe forța cuplului rău/bun (demonic/îngeresc etc.), Hannibal a contat pe folosirea unei distribuții de zile mari alături de Hopkins: actori de iure unul și unul, luați separat, însă niciunul memorabil de facto în filmul dat, precum au fost cuplurile din celelalte două filme ale seriei. Și astfel se face că, dintre toate patru, numai primul, Tăcerea mieilor, va beneficia de sufragiul universal al publicului, obținând detașat primul loc în memoria colectivă.
Alegerea colectivă poate fi interpretată oricum. Ea poate fi datorată cuplului de bază, Hopkins-Foster, care, iată, primează în fața cuplului Hopkins-Norton și e firesc să fie așa. Poate fi datorată și faptului că, vrând-nevrând, având același fundament, filmele care au urmat, întregind seria, au folosit, inevitabil, clișee – la orice nivel ar fi acestea. Oricum ar fi, alegerea e parafată, iar faptul că, atunci când spui numele actorului, nu spui Rămășițele zilei, ci Tăcerea mieilor e o certitudine.
Iar de aici, pentru că am ajuns unde voiam să ajung, îmi permit să speculez. Tăcerea… se încadrează, după toate evidențele, într-o categorie foarte apreciată de public – cea a thrillerelor/filmelor horror. O categorie aflată în mileniul nostru la egalitate sau poate ușor depășită doar de cea a filmelor apocaliptice (The Walking Dead & comp). Acestora din urmă li se mai adaugă marile ficțiuni istorice (Game of Thrones ș.a.) sau, pur și simplu, ficțiuni (The Hunger Games, Squid Game etc.). Am dat în paranteză exemplele mai cunoscute din fiecare categorie, iar acum vin și specific că majoritatea celor pomenite nici măcar nu sunt filme, ci seriale (primul chiar în atât de multe variante, cu răs-interpretări ori francize, văzând priza la public a acestuia, încât publicul pare azi saturat de zombies).
Iată, cu alte cuvinte, cum preferința consumatorului comun actual de artă cinematografică (și nu numai) se îndreaptă spre genuri dure, dublate de nevoia de super-eroi care să rezolve situații nerezolvabile, spre deosebire de cea de la începutul ori mijlocul secolului trecut, când cinefilul/cititorul era cucerit în totalitate de povești de dragoste și/sau război – de fapt, mai corect spus ar fi de combinația dintre ele, Gone With the Wind (Pe aripile vântului, 1939, regizor Victor Fleming) rămânând cu adevărat un film de referință al acelor timpuri. Numai că astfel de filme nu mai au azi căutare, ele trecând la categoria „siropoase” și fiind înlocuite, cum am spus, de odisee gotice, spațiale ori de refacere a planetei, distruse întâmplător sau intenționat.
Mai mult, reîntorcându-ne la zona thriller/horror, epoca actuală permite ca ucigași în serie celebri (o celebritate datorată exclusiv mass-mediei și penibilei „corectitudini politice”) să aibă așa-zise grupuri de susținere absolut legale – fapt în sine care, personal, mi se pare mai horror decât peliculele biografice ori ficționale „dedicate” acestora. Și-atunci… cum să câștige bietul majordom Stevens în fața teribilului psihopat Hannibal Lecter?
În încheiere, un ultim detaliu. Mic, dar uriaș în context, ca semnificație. Neaducându-mi deloc aminte din cartea citită cândva ori din filmul văzut ulterior prenumele majordomului, am răscolit tot internetul (neavând cartea la îndemână) și abia-abia l-am găsit: James. James Stevens. În schimb, criminalului îi spunem cu toții amical, fără a ezita o clipă, ca unuia de-al casei, bătându-l eventual pe umeri: Hannibal… Concluziile le las cititorului, drept temă de acasă.
Issabela COTELIN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025