De fiecare dată când am avut prilejul să plec din țară – și au fost destule ocazii și încurajări să o fac – ceva mă oprea. Un fir invizibil înnodat în sufletul meu mă ținea pe loc. Firul era cusut prin câmpiile și râurile țării, prin munții și pădurile ei, prin dealurile și mustul poamelor de toamnă și împletit cu toate celelalte fire izvorâte din ținuturile românești. Peste toate, urzeala se întregea cu melodicitatea graiului nostru.
Limba română este liantul românismului și garanția continuității poporului român pe meleagurile pe care se întinde neamul nostru. Și de aceea urmăresc și rezonez cu demersurile vorbitorilor de limbă română din afara granițelor oficiale ale României, cu eforturile românilor rămași, prin jocurile cinice și nedreptățile istoriei, în afara hotarelor de a-și păstra mica lor Românie la ei acasă.
Despre caznele lui Gheorghe Moiș – poet, dascăl de limba română și personalitate marcantă a comunității românești din dreapta Tisei, din Biserica Albă, Transcarpatia (Ucraina) – citisem și auzisem. De la demersurile pentru refacerea podului peste Tisa la promovarea culturii românești, strădaniile lui nu au rămas fără ecou dincoace de Tisa. Când poetul Nicolae Scheianu mi-a propus să realizăm o antologie de autor pentru Gheorghe Moiș, nu am stat pe gânduri. Așa s-a născut proiectul „Poezia din Maramureșul fără granițe”, cofinanțat de Consiliul Județean Maramureș, prin care s-a tipărit volumul antologic de poezie al lui Gheorghe Moiș: Timpul învins.
Am fost invitați la un eveniment organizat de Asociația Tinerilor Români din Transcarpatia la Muzeul Românilor din dreapta Tisei, înființat de Vasile Țiple, marcând „Ziua Profesorului” prin momente artistice și prin lansarea volumului de poezie Timpul învins semnat de Gheorghe Moiș.
Într-un început de octombrie, în care verdele verii nu părea decis să lase loc spectacolului de culori tomnatice decât timid, ici-colo, împreună cu Nicolae Scheianu, am trecut Gutinul, pe drumuri bătătorite odinioară de copitele cailor haiducilor lui Pintea. De fiecare dată când pătrund în cetatea naturală a Maramureșului Voievodal, simt energiile strămoșilor cum îmi încarcă resorturile sufletești și îmi ascut simțurile. Pădurile Maramureșului tămâiază aerul; aceleași păduri și același aer și dincoace, și dincolo de Tisa. În Biserica Albă, pe malul graniței de apă, auzi cum Tisa își susură tânguirea în grai românesc și cum clopotele bisericilor, de o parte și de alta, își împletesc ecourile peste maluri.
Sunt sărace cuvintele prin care aș putea încerca să descriu patriotismul românilor din Transcarpatia. Oricâte fisuri au încercat să creeze la fundația spiritului românesc vicisitudinile și nedreptățile istoriei, autoritățile slave și insuficienta implicare a statului nostru, dârzenia oamenilor locului a făcut ca România de peste granițe să dăinuiască. Poate nu pentru mult timp, căci nu se mai învață în limba română, așa că tinerii elevi vorbesc limba română cu un pronunțat accent ucrainean, spre deosebire de adulți. Cei mai în vârstă vorbesc molcom și glasul lor îmi învie în minte amintirea bunicilor din Borșa („Sii bun, cocon, nu si ca lumea, că lumea-i ré!”). Și nu doar glasul lor, ci și casele lor cu icoane între blide și șterguri, covoarele din lână, sculpturile din lemn… Și seninătatea de pe chipurile lor calde și zâmbitoare de oameni frumoși și buni. Parcă cerul se oglindește în apele limpezi ale Tisei și se reflectă apoi pe fețele lor.
A fost o zi neașteptat de caldă, parcă făcând parte din recuzita evenimentului. Copiii (adolescenții, de fapt) au dansat, au cântat și au recitat, impregnând atmosfera cu emoție și candoare. Despre carte și despre autor au vorbit personalități locale, colegi dascăli, prieteni, poeți din România. Gheorghe Moiș, vizibil emoționat, a citit câteva poeme și a vorbit din suflet în fața adunării. Spre seară ne-am pornit spre casă.
Peste Tisa se întinde un pod de lemn (despre ridicarea căruia ar fi de spus o poveste, poate o voi împărtăși în viitor) și în curând un pod din fier, beton și asfalt. Dar de fapt peste Tisa exista mereu, chiar și când granița de apă era dublată de sârmă ghimpată, o punte între inimile maramureșenilor care nu a putut fi ruptă de nimeni și de nimic. De-a curmezișul căii ferate traversele stau ghimpe în sufletul șinelor ce-și plâng cu lacrimi de rugină dorul uneia de alta. Între familiile de români de pe un mal sau altul curge Tisa, dar nu ea le desparte, ea doar adună lacrimile de nedreptate, de speranță și de dor. Nu îmi pot dori decât să revin cât mai curând acolo, în cealaltă Românie…
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025
Emoționant de frumos. Felicitări, Flaviu
Vă mulțumesc pentru aprecieri!