În conformitate cu lumea pe care încearcă să o cuprindă, să o descifreze, să o evalueze şi să o exprime în profunzimea semnificaţiilor ei tot mai obscure şi îngrijorătoare, s-ar spune că poezia, în accepţia lui Horia Stamatu, tinde să fie purtătoarea celor mai urgente – şi a celor mai tragice – interogaţii. Ea survine în siajul marilor seisme ale veacului XX cu obsedanta întrebare heideggeriană: Vom Wesen des Grundes//Despre esenţa temeiurilor. De fapt, reclamă o limpezire a alcătuirilor fundamentale, acelea ce rămân în timp ca sensuri ultime; trimiteri şi întoarceri la o regândire a originarului (în accepţia greacă), deci a ousiei. De unde apare şi nevoia extragerii, a scoaterii din ascundere (Entbergung spune Heidegger) a chipurilor realităţii. Aceasta şi pentru că în gândire, însăşi starea-de-ne-ascuns a căpătat – de la un timp – o vizibilă nuanţă de relativitate. Începând chiar de la Schelling încoace au fost sesizate disonanţa şi fracturile produse la nivelul a ceea ce numim înţelegere. Chiar Schelling formulase cunoscuta rostire despre înnoptarea temeiului metafizic al sensului, reluată ulterior în interogaţiile heideggeriene.
Dintr-o asemenea configuraţie, neliniştitoarele stări ale lumii şi-au căpătat conturul fluctuant, dat fiind că Poietica lui Horia Stamatu îşi află iluminările şi din neîntrerupta ei gravitaţie în proximitatea gândirii filosofice asupra Fiinţei şi Timpului. Dar ea se descoperă şi cu o anume „sfială, priinţă şi splendoare a blândeţii (ce) aparţin fiinţei şi pot fi înţelese în mod poetic” (Heidegger, Martin, 1999, Introducere în metafizică, Humanitas, Bucureşti: 209).
Astfel, vom vedea cum rostirile stamatiene parcurg experienţa marilor întunecimi ale hăurilor: „În tot mai rotund / se-nvăluie totul / şi nopţi fără fund / ascund Sabaotul”. Poemul de care aparţin versurile este intitulat În Haos şi afirmă ideea unei fiinţări în haos. În limbajul lui Nietzsche, cuvântul haos numea „o reprezentare defensivă, conform căreia nu se spune nimic despre fiinţarea în întregul ei… (ci numai că) întregul lumii devine, în mod principial, inefabil şi inabordabil” (v. Heidegger, Martin, 2014, Despre eterna întoarcere a aceluiaşi, Humanitas, Bucureşti: 137).
Haos-ul apare în multe dintre poemele lui Stamatu. Iată-l pe cel intitulat Soliloq VII: „Totul începe în haos / şi niciun haos mai mic decât altul…”. Dar şi în Râul cel negru („Râul cel negru, râul cel negru / înconjură lumea”), simbol al întunecărilor lumii, al sensurilor, al prăbuşirii celor mai înalte valori (evident, ecouri ale lui Nietzsche), iar Râul e o trimitere către Lethe, anticul râu al Uitării. Laitmotivul râului (heraclitică idee a curgerii) apare şi sub alte titluri, Cronică sau Acelaşi râu, din care cităm: „Acelaşi râu / Îl duc mereu / cu maluri albie curgând / în el apune Domnul Zeu / ca să răsară gând cu gând /…/ Vai ce adâncă-i noaptea lui / şi fără margini e de clară / temeiul ne-temei oricui / cu mine-apune să răsară”.
Imprecaţiile faţă de răul lumesc capătă tonalitatea şi înălţimea de anatemă biblică. Se face simţit un spirit ce a asimilat în profunzime Apocalipsa, pe care-l vom regăsi şi în poemul-pamflet Twist 1963: „ scumpi egolatri fără eu / apostoli castraţi de orice credinţă /…/ voi drăgălaşi călăi cu briciul statisticelor /…/ cine nu vrea e pus la categoria câine / în numele humanităţii / şi trebuie să-şi facă autocritica / în biserica fără hram / Vitraliile s-au spart / organist e vântul turbat / …/ cine de unde să înceapă? / Unde e pasărea unde cenuşa ei / unde ne duce această navă / plină de ciumă?”
Imagistica stamatiană atinge acele stări ale lumii când poeticul se află în incidenţă cu sacralitatea şi acel misterios fundal al fiinţării pe care anticii îl gândeau ca moiră, fatum, destin. Poezia descrie teritoriile, mereu depărtate, ale unui de-ne-gândit, ale acelui: „atâta cât ochii nu pot cuprinde / începutul şi sfârşitul sunt una / cu toată mirarea fuiorul materialiter / de raze într-un şuvoi dar inexplicabil / lumină a tot ceea ce subiectul / dislocă din indiferenţa a toate” (Peisagiu graţie). Discursul liric stă sub încărcăturile metafizice: alb – negru, lumină – întuneric, ziuă şi noapte, început şi sfârşit, linii de forţă tensive prin vibraţii care posedă, evident, un sâmbure mistic. Sub semnele lui prinde contur împovărata situare în lume a umanului. În poemele din Contrapunct (Paris, Ed. Prodomos, 1969), nostalgia seninătăţilor primordiale pare să-l urmărească pe cel revoltat de neîncetatele degradări şi maculări ale imanenţei. De unde şi o nietzscheană nostalgie către veşnica reîntoarcere a aceluiaşi, care ar putea să repună lumea în făgaşul ei auroral: „Să aşezăm munţii la loc / să tragem apele în albii, / să pieptănăm pădurile, / să scoatem viile / iar la lumină, / şi soarele, şi luna, / să le curăţim de zgură / şi neamul păsărimii / să-l vindecăm de spaimă”.
Acest dor fără saţiu de auroral iradiază din întreaga lirică stamatiană, aspirând să re-deschidă orizonturile către puritatea creaţiunii dintâi, către harul Cuvântului primordial, cu toate inefabilele Lui întemeieri. Acolo mai adastă încă forţa vechiului adagiu „In principio erat verbum / et verbum erat apud Deum / et verbum erat Deum”.
Creaţia e presimţire a marilor înfruntări dintr-un dincolo (care e numai al poeziei!) cu puterea mistică a Cuvântului, a Verbului gândit ca rugăciune, ca Logos, acela ce pe toate le rânduieşte, cum se spunea într-o antică rostire heladică. Stamatu, s-a spus că „a fost cel mai «eminescian» dintre poeţii noştri care au scris în afara ţării – un poet gânditor a cărui estetică intra în starea de graţie a liricii. Cuvântul, la el, are duplicitatea fecundă a seraficului şi concretului, iar montura lui este condusă de o rară virtuozitate a revelării latenţelor expresive, fapt care-l înglobează în aleasa familie a marilor artişti ai cuvântului” (Popescu,Titu, 2002, Din perspectiva exilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca: 117).
Ar fi fost imposibil ca un poet de factura lui Stamatu să nu fie atins în profunzimile lui de poetica misticului hispanic Juan de la Cruz. Acolo se va întâlni cu porţile deschizătoare ale extazului ce trimit la mitul platonician al peşterii, printr-o imagine a sufletului plutind spre lumina lucrurilor dumnezeieşti. Marcat de acea poietică, românul care şi-a trăit exilul la Freiburg se va situa şi sub iradierea uneia dintre esenţialele rostiri heideggeriene, aceea care, pentru el (ca şi pentru Vintilă Horia, Busuioceanu ori Ştefan Baciu), va deveni aproape un semn heraldic al marilor poeme din exil: „Poetul este cel care numeşte Sacrul!“ (Der Dichter nennt das Heilige).
Începând de aici se dezleagă şi căile ce iluminează interioritatea, adesea labirintică, a elaborărilor lui literare, tonalităţile lor aproape liturgice, desfăşurările deschise spre inefabilele orizonturi ale credinţei. Mereu se va resimţi şi vibraţia venită din cele Cinci glose şi zece romances pe care le-a tradus în româneşte din opera lui Juan de la Cruz: Cântul sufletului ce se desfată întru cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă (Cantar del alma que se huelga de conoscer a Dios por fee).
Este momentul să spunem că, deşi Horia Stamatu nu s-a numărat (precum Vintilă Horia) printre cei apropiaţi de Nichifor Crainic (mentor al Gândirii şi, de fapt, singurul care l-a adus pe Juan de la Cruz în cultura şi teologia românească), o anume influenţă s-a exercitat şi asupra lui. (Un discipol al lui Crainic va demonstra că misticul hispanic fusese, la rândul său, discipol al levantinului Dionisie Areopagitul. Cât despre celebra rostire a hispanicului poet, Noche oscura del alma, aceasta va deveni chiar pecetea ce a situat poezia într-un non plus ultra al cunoaşterii contemplative a lui Dumnezeu. Pornind de la ea, se contura şi un alt fel de a fi al cunoaşterii, ca un dincolo şi un superius prin care înţelegerea apare ca survenire a unui divinis influxibus ex alto. În cursurile lui de mistică, Nichifor Crainic desluşea în acea sintagmă un „termen ultim (în contemplaţie şi extaz) /…/când simţurile retrase din contactul cu lumea/…/ se găsesc în suspensie”. Şi astfel se vor configura evanescentele contururi ale unei indicibile ştiinţe a cunoaşterii. Jacques Maritain, chiar pe temeiurile ei, îl va supranumi pe Juan de la Cruz Le Docteur de la Nuit. Contextul postulat de autorul tulburătoarelor Les Degrés du savoir aducea în discuţie existenţa a două forme de cunoaştere: aceea pe care o va defini cu sensul de „savoir communicable, qui a lieu par les idées”; dar şi aceea a existenţei unui „autre savoir”, în temeiul căruia „saint Jean de la Croix” devenea „le grand Docteur de ce suprême savoir incommunicable” (Maritain, Jacques, 1932, Distinguer pour unir ou Les Degrés du savoir, Paris: 616).
Era absolut previzibil că speciala vocaţie, nativă, către sacralitate, vizibilă în poemele lui Stamatu, îl va apropia de Juan de la Cruz. Au survenit traducerea şi comentariile lui deschizând orizonturi către acel „cu totul altul absolut” (das ganz Anderes) sau, limpede spus, către ideea de Sacru, aşa cum fusese definită de Rudolf Otto în celebra carte Das Heilge, unde se încerca surprinderea elementului iraţional din ideea privitoare la Divin. S-a înţeles, cred, că Noche oscura del alma ascunde şi trimite la acel suprême savoir incommunicable din poemele stamatiene când se contrapun lumina şi noaptea, replică la ale misticului hispanic: „Se lasă o
seară / cu atâta lumină / că tot ce-i afară / e noapte stră-ină / e noapte străină / din stele oarbe / mările-lumină / cu ape le soarbe” (Marea delfinilor).
Se explică astfel şi forţa acelui alt fel de a fi al unei speciale forme de energie, aceea care configurează încărcătura esenţială a Poeticului stamatian. Apare strania lui capacitate de a se situa sub semnul a ceea ce Kierkegaard numea aedificatio, tinzând să construiască şi să determine în orizontul fiinţei un raport spiritual decisiv. Dintr-o asemenea perspectivă, putem spune că dimensiunea specială a poemelor lui Horia Stamatu se vădeşte şi ca o pulverizare a frontierelor dintre lumi; dintre ceea ce este accesibil şi ceea ce nu se poate dărui decât printr-o cu totul altă (cealaltă, posibilă) Cunoaştere…de his quae sunt suprarationem, cum ar fi spus doctor mirabilis Thoma d’Aquino.
Însă, pornind tot de aici, indirect legată şi oarecum chiar împletită cu aceasta, se profilează şi speciala fascinaţie resimţită de Horia Stamatu faţă de o reapropiere de protoistoriile Poieticului, acolo unde lirismul se suprapunea unei stări cu totul aparte, identificabile în esenţă cu starea de rugăciune. Dar în ce altceva ar putea fi gândită naşterea poeziei dacă nu în acel itinerarium mentis in Deum, dacă nu în rugăciune; dacă nu în ascensiunea către misterul hiper noetic al luminii dăinuitoare, din supra esenţa Fiinţei? Evident, poemele lui, dintr-o asemenea perspectivă, au o vizibilă nostalgie a muzicii, întrucâtva şi de sorginte eminesciană, ce se regăseşte în plutiri extranoetice. Vom desluşi astfel căutarea, întrucâtva oarbă de sine, ce apropie spiritul scrierilor lui de spiritul rătăcitoarelor personaje din romanele lui Vintilă Horia sau de Mircea Eliade, cel din nuvela În curte la Dionis. În consonanţă cu ele, Stamatu aprecia că „iradiaţia lui Orfeu până la noi este indiscutabilă. /…/ Nu încape îndoială că orficul este una din componentele naturii româneşti /…/ Orfeu a constrâns chiar puterile sălbatice ale sub-lumii (selva oscura) prin cântec să ajungă la Persephona /…/ Cântecul nu este doar încântare,«seducţie», ca la sirene, ci un fel de forţă vindecătoare” (v. Revista Scriitorilor Români, München, nr.16/1979).
Prin aura mistică, înţeleasă ca o cunoaştere extra noetică, Poieticul stamatian tinde să devină o icoană a minţii, amintindu-ne de acea Etimasía despre care Evagrie spunea: „Acolo se zice că şade Dumnezeu, unde este cunoaşterea” (apud Scrima, André, 2005, Antropologia apofatică, Humanitas, Bucureşti: 177).
Dan ANGHELESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025