Fata cerului
Pe Tătucuța o chema Tătucuța
și era călugăriță de schit.
A chemat-o la el un călugăr
sihastru și i-a zis: du-te
la Dumnezeu, că-ți va fi
mai bine, și s-a dus.
Cu nimic n-au asuprit-o,
au lăsat-o să crească albine
și doi purcei sălbatici
și i-au dat un stup,
cu care a umplut
tot cerul de zburătoare. Dimineața
primea polen.
O altă Maria
Maria Gordan era o dumnezeoaică!
Cu degetul mic tăia aerul,
cu ochii fulgera către Valea Ierii.
Trecea când voia Rubiconul.
Am iubit-o pe Maria Gordan,
mă spălam pe ochi
cu numele ei,
până când într-o zi
mi-a furat-o Soarele.
N-am apucat să ne luăm
rămas bun.
Poate-i va merge mai bine
cu el, poate-i va dărui
o corabie, cum îi promisese
încă de pe când era mică.
Minunițele
Se leagă de ziuă
și încă nu suntem morți.
Am mai văzut eu minuni ca asta
cu duiumul.
Unii pleacă la vânătoare și nu
se mai întorc, se pierd în smârcuri,
alții, ca turturelele, se giugiulesc
până dimineața.
Într-o zi, o bivoliță a fătat
un om. Dar cel mai mirat am
fost când mă aflam la Roca,
pe malul oceanului,
deși știam că nu-s acolo.
Frunze
I.
Într-un spital militar un soldat
se pregătea să moară.
I-am aprins albe lumini.
Îmi va părea rău după tine!
șoptește el și lunecă
pe o frunză udă
iar frunza moare înaintea lui.
Urât obicei să uzi frunze!
mai apucă să se caine frunza.
II.
Cangurul meu sare din floare în floare
și își aduce aminte
de pe când era albină.
Și acum îl înfășoară mirosul de polen.
Voinicul meu zboară
din eră în eră.
III.
Așa cum stăm întinși
și apropiați gură la gură,
nu știm care pe care salvăm.
Din cuibul berzei
Iese fum alb.
Viața e îndrăgostită de moarte!
Din sud se aud
vechile trenuri ale
poeziei!
IV.
Sluga rupe cu dinți de lup
Din carnea stăpânului lui
și o mestecă încet.
Amândoi vor fi una!
Un sunet nou
S-a stins lumina la fereastra cuvintelor.
Nimic nu mai înseamnă ceva.
Altă poezie începe acum.
În cea veche ne vom sufoca.
Trupul său mort va pluti în jos și
se va dovedi o carcasă goală.
Altă poezie se va naște.
S-a scris prea mult
și într-un singur
fel. Omul e o ființă
care nu suportă
unicitatea, prin asta
se deosebește de Dumnezeu.
Toate verbele le conjug la
mai mult ca sfârșitul.
Nu-mi da, Doamne, chinul
celui de dincolo de
mine și ne pedepsește
cu mila ta!
Scurte răspunsuri
L-am întrebat pe fiul meu
dacă-și aduce aminte de mine
și mi-a spus nu.
L-am întrebat pe tatăl meu
dacă-și mai aduce aminte
de mine și mi-a răspuns nu.
Am întrebat-o pe mama mea
și mi-a zis parcă.
L-am întrebat pe îngerul alungat
din rai și mi-a spus
că el m-a lăsat pe pământ.
La o biserică mică
Tatăl meu nu mai este. A murit.
Era preot la Biserica din Deal.
Împărțea prescura cu Dumnezeu
și cu copiii. Plutea în văzduhul bolții
și ștergea fețele sfinților.
Am avut o iapă blândă, Linda,
și un mânz de la alta, dar
nu l-am ținut.
Biserica tatii se așezase sub sprânceana
pădurii, acolo-și ducea veacul.
Eu citeam până cădeam în somn.
Viața-mi părea frumoasă ca o fată
fecioară. O iubeam foarte mult
pe Sfânta Matroană cea Oarbă
care se ruga pentru mine.
Și pe învățătoarea Nădejda,
refugiată din Basarabia.
Tata s-a dus. Nici Maria Turcu,
iubita mea primejdioasă,
nu mai este. Crucea din
vârful turnului, când bate
vântul, mai întreabă de tata.
Dihania
Dacă ați ști cât de urâtă-i
și de înfricoșătoare dihania din noi,
atunci nu v-ați mai naște!
Ea se alcătuiește din toate relele
văzute și nevăzute.
E umedă și lucioasă,
nu are niciunul din cele cinci simțuri,
nici grumaz n-are să i-l poți reteza,
de nimeni nu ascultă.
E însăși apa tulbure dintâi,
fără odoarele ei.
Apa Supremă a suferinței
înglodate în datorii.
În pădurea din Peretu
Iată că-ncetul cu încetul
dădui de pădurea Peretu.
Era plină de pere pădurețe,
de melci puși la îngrășat.
Și acolo am și înnoptat.
Un pitic dintr-o spiță bizară
cânta un cântec pe-afară.
Am dormit bine, n-am ce mă plânge,
la cap cu o pernă moale de sânge.
La multă vreme după ce m-am trezit,
cei ce m-au căutat nu m-au găsit.
Noapte de pomină
Întunericul a stins lumina și s-a culcat.
Cerul a devenit marmură neagră.
Oameni puțini au rămas pe afară.
În ziguratele lor, scriitorii
au început să lucreze.
Miile de trântori trăgeau
de pânzele albe și scriau pe ele
cât de importanți sunt
și despre festivalurile neptuneze.
Struguri galbeni mureau
striviți sub copitele trăpașilor
tineri. Ziua se trezea din somn
obosită și stoarsă de verbele
dragostei și-n apele ei
pluteau alți copii ai deznădejdii.
Marcel MUREȘEANU
PARODIE
Lucian PERȚA
Noapte de pomină
Poetul a aprins lumina și s-a hotărât
să-i mai scrie muzei pe adresa copilăriei*
câteva versuri de vacanță. Atât.
În lipsa ei simțea tot mai mult apăsarea hârtiei
și-n fiecare noapte, călător în insomnii, mereu,
încerca să lucreze la un poem necesar pentru a fi
trimis la un festival neptunez. Era greu.
Fără muză, era pregătit pentru a greși,
vedea că fără ea totul e altfel
și-nțelegea că doar capriciile sale de săgetător
au făcut-o să plece de la el
spre cele patru teritorii ale sfârșitului, în zbor.
Obosit, înspre ziuă, poetul privește
cele doar câteva versuri de pe hârtie,
cu dragoste, totuși, nu deznădejde.
S-a dus? S-a dus. Sănătoasă să fie!
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025