Pe tânărul poet Costică Ciocan, judecător ieșean, l-am cunoscut la ediția din 2025 a Festivalului Internațional „Poezia la Iași”. La umbra marilor stejari nu crește iarba, doar lăstari viguroși își pot întinde mugurii spre razele soarelui scăpate prin desișul frunzelor. Așadar, prezența lui în „pădurea” de poeți moldavi consacrați reprezenta o validare intrinsecă, precum și calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor.
Poeziile lui Costică Ciocan mi-au atras atenția, versurile sale explorând coexistența dintre sacru și profan ca trăsătură a naturii umane și dualitatea bine/rău, înger/demon într-un mod profund, relevând lecturi și studii temeinice. Nu m-am mirat, prin urmare, când am descoperit pe coperta celui de-al treilea volum al său, Dansul îngerului păzitor (apărut în 2024 la Editura Junimea, în Iași, cu o prefață de Nichita Danilov și comentarii postfațatoare semnate de Ioan Holban și Ioana Diaconescu), primit în dar cu autograf, că, pe lângă Facultatea de Drept, a absolvit și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă.
Aparent modest, cumpătat în vorbe și echilibrat în atitudine – trăsături potrivite pentru un judecător –, Costică Ciocan își poartă luptele cu propriii demoni prin intermediul versurilor. Uneori, granițele dintre bine și rău se estompează, resorturile morale interioare sunt în disoluție, ca o oglindă a vremurilor pe care le trăim: „Îmi caut propriul iad. / Demonule, arată-te! / Arată-te așa strivit cum ești de aripile Îngerului / … / Redă-mi slăbiciunile și lupta de ieri” (Cântec de îmblânzire). Slăbiciunile pot deveni atuuri când ajungem conștienți de ele, așa cum frica ne poate da un curaj nebun. „Zidul dintre mine și tine / a rămas în picioare. / Aștept să se prăbușească peste noapte / și să elibereze somnul / pe care-l amână” (Poemul fără nume).
Poetul oscilează între alter egourile sale, trăgându-și sevele din ruinele propriei dezintegrări: „Suferința și lacrimile sunt puternice / doar atunci când îl găsesc pe om / singur” (Mic îndreptar), idee regăsită și la Emil Cioran: „Poetul e condamnat la singurătate. Și în moarte și în viață”. Același Cioran se întreba retoric în Lacrimi și sfinți: „Ce aș face fără poeți? Infinitul lor de venin este o oază în deșertul vieții”.
Poezia trebuie să ofere răspunsuri pentru care poate nu există încă întrebări potrivite. „Nu am răspunsuri, prietene. / În mine zac, una peste cealaltă, / întrebări uitate. / … / Nu am răspunsuri! / Oprește întrebările” (Calea de mijloc). Rămâne să ne căutăm răspunsurile în adâncul sufletelor. Poezia poate fi catalizatorul care să ne ajute să le intuim, cu condiția să ne eliberăm de noi înșine. Apelez din nou la Cioran: „Nu există altă viață, decât după ce ai trecut prin moarte”. Poetul constată: „Nu vom putea pleca / decât după moartea celor care / ne țin în lanțurile nașterii. / … / Pentru mine este ușor. / Nu este prima dată când schimb lanțuri vechi / pentru lanțuri noi”. Evadarea dintr-un labirint poate însemna doar intrarea în altul mai mare, mai complex, mai ales acum, când „lumea întreagă a devenit / cuptorul încins al Babilonului” (Constatări periodice).
Ediția din 2025 a Festivalului „Poezia la Iași” s-a desfășurat sub sintagma „Poezia pe timp de război”. Iar războiul nu e doar cel din apropierea granițelor țării. Pentru poet, bătăliile cele mai distructive se duc în interior. Oare le poate supraviețui?
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025