Imageriile insolite ale lui Gabriel Chifu, intens accentuate de efectul estetic al rostirii, se alimentează, în volumul despre petrecerea de sine și alte poezii (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024), într-un regim cathartic al confesiunii, din miteme bogate în paradoxuri și parabole relevante, permanent capabile să confere discursului un dinamism simpatetic, în contrast izbitor cu paradigma optzecistă. Prin modul inedit, sporit în ingeniozitatea cu care ne rezervă privilegiul să pătrundem fără obstacole, prejudecăți și riscuri în spațiul sinelui său, poetul, simulând totodată o aprehensiune simptomatică față de alteritatea „textului lumii” (R. Barthes), își demonstrează apetența pentru sugestii și mituri existențiale, derivate din ființialul „univers verbal” al stărilor întrupate ludic în cuvinte, generate, de ce să nu recunoaștem, de dorința expresă de a nu lăsa nimic „din ce-am trăit să nu se piardă / întâmplări, sentimente” (O ultimă dorință): „Apoi / viața mea a fost o piatră desprinsă din munte / care se rostogolește pe povârniș / de pe piscul amețitor de înalt. // Nopțile și zilele mele se amestecau indistinct, / la fel vara și iarna, / strigătul și muțenia, / extazul și durerea, / împăcarea și disperarea. / Întâmplări de demult năvăleau peste mine-n prezent / și-mi aminteam cu claritate clipe din viitor niciodată trăite. / Nimic nu mai era la locul său, / se spulberase vechea rânduială. // (…) / Iar pe cer, seara, / treceau nori ori sclipeau stele / tot înlăuntrul meu” (Apoi viața mea) sau: „Ei, dar cine nu și-ar dori ce-mi doresc eu, / sfârșitul să-l găsească întreg, / adică, în bocceluța făpturii sale / să strângă iar / ce altădată, cheltuitor, nesocotit, / a împrăștiat prin lumea largă? // E firesc așadar să visez și eu la asta, cum altfel?, / însă nu-i chip să izbândesc: / din firimiturile căzute pe drum din buzunarul lui Hänsel / nimeni, nicicând, n-a izbutit să recompună, / aburindă, pâinea intactă, de la început” (Firimiturile căzute din buzunarul lui Hänsel).
Ieșit de sub tutela livrescului, personajul liric identificat se detașează vizibil, cum sugeram, de convențiile și canoanele promovate de „clasicii” postmodernismului, și, urmând zigzagurile compoziționale și stilistice ale unei retorici particulare, amendează recuzita manierismului și a expresionismului literar românesc, pe alocuri secătuit de abstracțiuni scripturale și modele lirosofice depășite. În acest context și din această perspectivă trebuie privită poezia lui Gabriel Chifu. Reprezentările sale iconografice, exultând de o subtilitate explicită, indică, dincolo de multitudinea variațiilor prozodice, un remarcabil rafinament în transfigurarea lucidă, gravă a ambiguităților realității din care își extrage, manifestând în sintaxă o frecventă simplitate ontopoetică, laitmotivele, dintre acestea, destul de multe, neintrate în constructul ideatic al poeziei contemporane. De fapt, pentru Gabriel Chifu „facerea poemului”, travaliu esențial, care îi definește vădit virtuozitatea așezării la temelia actului creației a unor energii vitale, unice, reprezintă expresia consubstanțialității eului cu o lume care sublimează abisul recognoscibil al neverosimilului: „E timpul să-mi șterg urmele, / să curăț locul, să-l pregătesc pentru / cei care vor veni după mine. / S-au adunat atâtea: / cărți, cărți, și manuscrise, / prea multe cuvinte captive în pagini / precum fluturii în insectar; / și veșminte, obiecte, obiecte, / obiecte complet de prisos – un puhoi. / Să renunț la toate. Să arunc pe foc / și planurile de viitor entuziaste / din maculatorul vieții mele. / Dar, mai cu seamă, să șterg urmele lăsate de mine / în inimile altora” (Stea neagră), și: „În viață, să nu ne mulțumim cu o mărgică. / Să adunăm în noi tot ce-am văzut și-am simțit. / Tot ce-am trăit. Noianul / de emoții, de întâmplări, de iubiri. / Viscole și clipocit de valuri. Dimineți și apusuri. Despărțiri, / disperări, fericiri. / Inimile noastre și mințile noastre cât muntele să se facă. / Un elefant să pară doar cât un purice pe lângă noi. / Iar toată bogăția asta / s-o revărsăm aici, în curtea stăpânului, / pe foaia albă de hârtie, / în cânturi înaripate, / ocolite de moarte” (Cocoșul moșului, găina babei. O artă poetică); sau: „Dar cuvintele, și ele sunt pieritoare? / Uneori, când se adună-n cânturi, / ele luminează prin secoli. / Ca lampa din casa bunicilor / în serile nesfârșite de iarnă, / ca luna pe bolta cerească / și ca peștișorul de aur care-așteaptă în apa râului / să-ndeplinească dorințele” (Ce e pieritor și ce dăinuie).
Tendința tot mai pronunțată de singularizare și proiectare ale trăirilor legitimează, alături de imperativele contextuale ale acestora, un ego artistic reverberant, fapt care provoacă în discurs o reacție în lanț, ireductibilă și anestezică, provocată firește de o incontestabilă asceză stilistică. Activarea în țesătura textului a vocii plurale a narativității, infiltrată cu ingenuitate intimă, justifică, prin diacronie predilect onestă și, mai ales, prin viziuni consistente, lipsite de constrângeri, transcendența spiritului obsedat sau nu de izomorfia realului existențial: „Scoasă din acel sipet uitat / într-un ungher de lume friguros și scăpătat, / cartea veche, cu înțeles ceresc / azi o deschid și dau s-o citesc. // Dar literele ei se-adeveresc a fi de gheață / și la căldura pământeană se topesc, / iară privirea îmi rămâne-n ceață. // Topită, scrierea ce fusese în file ferecată / ca râul începe să curgă deodată / și, necitită, pururi se pierde, dispare” (Cartea veche cu înțeles ceresc) și: „Dar cine / m-a născut a doua oară, / cu trup de cuvinte? // O, ce trup e acesta verbal, ca o țară! / Substantivele – adevărate case de piatră, / cu temelie adâncă în solul necuprins, / verbele precum vântul și apa curgătoare, / precum marea cea neostenită, / adverbele și adjectivele sclipitoare aidoma aștrilor, / binemirositoare aidoma florilor de liliac / și ierburile propozițiilor, punțile conjuncțiilor, / pe toate, pe toate le simt ca și cum ar fi parte din mine” (Trăirea dintâi și viața a doua) sau: „Când dau să spun ceva prețios, / cineva care stă cu ochii pe mine / transform imediat cuvintele mele în tăcere. // Tăcere peste tăcere, / sute de pagini de tăcere, / tomuri, biblioteci de tăcere: / la atât se rezumă viața?” (Viața și moartea. Cuvinte transformate în tăcere).
Consecvent în subterfugii descendent intertextuale, încorporate inspirat în formele descriptive ale narativității, continuu în căutarea echilibrului ființial aparent pierdut din cauza alunecărilor ireversibile în abis, Gabriel Chifu evadează pragmatic, într-o culminație a emoției și un regim al ambivalențelor, din ficțiune în real: „Ah, cad din mine însumi și căderea / durează la nesfârșit” (Doar când am spus uitare) și: „Singur. / Vorbesc cu mine. Tac cu mine. / Mă cert cu mine. Mă lovesc doar de mine. Singur. / Urlu și strigătul meu este mut. / O scamă într-un univers absent. // Sau o picătură de sânge vie într-un univers absent. / O scânteie în noaptea eternă” (Singurătatea ca o lespede tombală) sau: „Sunt doar o făptură verbală / într-un univers verbal? // Și atunci, mirosul nestăvilit de tei înflorit, / care-mi vine în nări acum, în iunie, / e doar iluzoriu? / Cum amăgire e și viața mea toată, / o scriere neînsemnată, / doar cuvinte, cuvinte strânse-n pripă, cu stângăcie, / pe coala albă” (Cerul e făcut din cuvinte).
Caleidoscopul de idei, reflecții și metafore adaugă poeziei un plus de baroc, împrejurare ce etalează o conștiință a revizuirii limbajului verslibrist antrenat în spectacolul stilistic pus în scenă de experimente fanteziste, temerare, cu încărcătură de imagism suprarealist. Prin demersul său destul de convingător de a spori cuvintelor „muzica sensurilor” (T.S. Eliot), în despre petrecerea de sine și alte poezii, Gabriel Chifu își asumă pur și simplu o schimbare radicală, spectaculoasă am spune, de paradigmă, orientare postmodernistă, inimitabilă, cu efect proiectiv asupra liricii românești. În consecință, suntem determinați să acceptăm ideea că, având propria sa ființă, poezia poate fi imaginată „într-o carte vie” și „o țesătură de borangic, / în care cineva adunase toate lacrimile, curate, / fără să irosească niciuna” (Călătoria fantastică) sau: „un smarald în colbul trist / prin care pășim” (Poem de iubire).
Cum se observă, în textul poetic sunt criptate combustii interioare, producătoare ale unui limbaj fascinant și întemeietor, preponderent filosofic, de unde concluzia că Gabriel Chifu, explorând știutul, necunoscutul și nevăzutul lucrurilor, devine un autentic „architect” în misiunea sa prioritară de „alcătuire” și de sacralizare a po-vestirii cuvintelor care, într-un fel, transfigurează condiția creatorului: „…E scrisă în ceruri, cu cerneală care nu se șterge, / povestea asta despre mine, / cel înserat, trăind pe datorie, / care uimitor a fost iluminat de tine, / cea greșită, / cea neomenesc-desăvârșită” (Femeie tânără întâlnită pe stradă) și: „Eu, cel de mult sortit să fiu ceresc, / m-am pricopsit cu-această greutate / și am ajuns atât de pământesc. / Nici că mai zbor, nici că alerg, doar mă târăsc, / mă-mpotmolesc, / de parcă apăsarea lumii toat-o am în spate” (Eu, cel de mult sortit să fiu ceresc) sau: ,,Nimic din ce e omenesc nu durează. Ah, / să nu mă mai amăgesc ieftin: / eu sunt altul decât îmi propun să fiu. / Altul decât mă cred. Altul decât mă descriu. / Altul decât mă văd în oglindă” (Altul).
Atinse de revelația esențialului, poemele lui Gavriel Chifu se revendică din dramatismul existenței efemere, idee care, într-un fel, prin diversitatea registrelor poetice, îi explică actul auctorial de trăire poetică și, totodată, cel de ocultație aflat sub incidența meditației asupra întoarcerii spre sine: „O, dar cine istovit de viață și întristat de lume / se rupe de tot, / acela se preface într-o cetate părăsită, / cu porțile ferecate, / căreia nimeni nu-i mai trece pragul. // (…) / Dacă ești istovit de viață, / dacă ești întristat de lume, / întunericul, doar el, / rămâne să împărățească în tine” (Istovit de viață, întristat de lume).
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025