Sunt aproape opt veacuri de când și-a încheiat călătoria terestră Giovanni (după botez: Francesco) Bernardone, venit pe lume la Assisi, în provincia italiană Umbria. În memoria omenirii însă, el trăiește și astăzi. Mărturie stau nu doar locurile ce-i poartă numele ori creațiile artistice dedicate individualității sale (în literatură, cinematografie, sculptură, pictură), cât mai ales fervoarea cu care „il santo di Dio” seduce încă – deși prin virtuți nu tocmai râvnite într-o societate a economiei de piață – oameni din mai toate spațiile culturale, împărtășind diverse convingeri religioase.
Inițiator în 1209 al unui ordin confesional propriu și canonizat în 1228 de Biserica Catolică, Sfântul Francisc – spun cercetătorii – a influențat prin viziunea sa asupra creștinismului însăși apariția mișcării umaniste de mai târziu. El a predicat o relație nouă între om și divinitate, a zgândărit cutume neînstare să mai atragă sufletele credincioșilor și s-a delimitat de maniera în care fusese practicată asceza până atunci (astfel, el nu s-a retras în chilia conventului sau în locuri neumblate, ci și-a răspândit învățătura peregrinând prin târguri și cuvântând în piețe publice).
„Cu Francisc, îți vine să spui, nu doar iubirea lui Dumnezeu față de om lucrează în lume, ca Providență, ci și dorința omului față de iubirea de Dumnezeu, o dorință fizică, care e îndrăgostită și care începe să lucreze în om, ducând la schimbarea lumii și trecând prin transformarea lui” – notează Horia-Roman Patapievici în prefața la Patericul franciscan1. Eseistul îi amintește, printre alții, pe Ernest Renan, care într-un studiu apărut la Paris în 1884 îl considera pe Francisc „singurul creștin adevărat după Isus”, și pe Tommaso da Celano, cel dintâi biograf, care în Vita Prima di San Francesco di Assisi (redactată între anii 1228-1229) afirma că „il Poverello” (Sărăcuțul) „nu era un om care se ruga, era rugăciunea însăși”.2
*
În literatura română (dacă exceptăm traducerile, lucrările cu tentă spirituală și pe cele apologetice), au beneficiat de mai puține ecouri felul în care fratele Francisc și-a trăit credința, preocuparea sa de a împrospăta devotamentul și ardoarea semenilor în comuniunea cu sacrul, bunătatea și respectul necondiționate față de elementele firii, blândețea, smerenia, simplitatea și inocența lui. Pot fi menționate, totuși, câteva lucrări de certă valoare. Ne gândim la romanul intitulat Tânărul Francisc (Editura Galaxia Gutenberg, 2008), scris de Adrian Popescu, precum și la o parte semnificativă a operei poetice a aceluiași autor.
Simplissima, cartea de care ne ocupăm acum, apărută în 2023 la Editura Charmides din Bistrița, cuprinde compoziții lirice realizate de preotul băimărean Carol-Daniel Sabău, aparținător al Ordinului Fraților Minori Conventuali – Provincia „Sfântul Iosif” din România. Cuvântul-înainte e întocmit de Adrian Popescu, iar textul de pe coperta a patra poartă semnătura criticului literar Al. Cistelecan.
Poeziile sunt tot atâtea popasuri în călătoria spirituală a fratelui Carol, pe parcursul căreia, călăuzit de Francisc, își interiorizează progresiv învățăturile mentorului, însă nu atât pentru sine, cât spre a le oferi mai departe celor pe care îi păstorește: „preaînalte, bunule stăpâne / nu te-am căutat / să fiu privit / ci să te privesc / nici să fiu mângâiat / cât pentru a mângâia / nu să fiu înțeles / cât pentru a înțelege / nici să fiu iubit / cât să știu iubirea niciodată uitată / prin rănile deschise de tine // căci prin tine, bunule stăpâne / când dăruiesc, primesc / când pierd, dobândesc / când iert, iubesc”.
Fie că îmbracă forma epistolei, a monologului (interior sau adresat), a cântării de laudă, a sms-ului, ele se doresc deopotrivă modalități de exprimare a devoțiunii, de așezare a destinului personal sub semnul teologiei franciscane: „uită-te în ochii mei / Francisc / […] privește-mă de parcă / ai fi tot ce am în inima mea” (înainte să ne punem în genunchi). Remarcăm onestitatea și naturalețea spovedaniei, preocuparea poetului de a crea o dispoziție emoțională aparte, întru care valorifică un algoritm specific de construcție (inserează titlul ca prim vers, își fragmentează discursul în secvențe de mărime inegală, cu stihuri neîncorsetate de metru sau de rimă), exploatează – în versiune modernă, adesea neacompaniate de punctuația aferentă – interogații retorice („cât valorează o rugăciune / Francisc?”) și exclamații („vino, pace adâncă!” – e nevinovat), construiește enumerări („ca o iubire neapusă / ca o înviere negrăită / ca o pace adâncă” – fii bun în inima ta; „mai presus de viață / de iubire / de nume / de lacrimi” – în lumină sunt lucruri nevăzute), reia cuvinte și construcții lexicale (în piese precum: fericiți cei care privesc cerul zi de zi; visează neîncetat; nu lăsa nimic pe mai târziu), alege anumite resurse verbale și pronominale ale subiectivității (cu precădere persoanele I și a II-a singular, respectiv persoana I plural).
Li se adaugă ceremonialul spunerii, cu inserții (simboluri, atitudini, formule de adresare, binecuvântări etc.) din scrierile de substanță religioasă, mai ales din povestirile despre viața sfântului. Însă – așa cum remarca și prefațatorul volumului – nu abilitățile tehnic-stilistice sunt menite a constitui, de astă dată, obiectul exegezei, cât modul cum, în mileniul al treilea, o ființă umană (își) caută adevărul în poezie și în credință. Călătoria inițiatică a ipostazei poetice, pe care a întreprins-o Francisc însuși la vremea lui și în care ne îmbie să-i fim tovarăși, recunoaște adevărul (cel dinăuntru) tocmai în osteneala și primejdiile drumului („să mă înveți cum să merg desculț / pe un câmp de spini / fără să simt durerea” – de cealaltă parte de mine ești tu), în patima și perseverența căutării („am luptat cu sinele / și cu aparențele lumii / […] am tăcut / am râs și am plâns / am ieșit din zona de confort / și mai ales am iertat” – am aprins atâtea lumini; „dacă vrei să trăiești / nu te opri niciodată / du-te, mergi / înaintează / din început în început”). Aceasta este – în viziunea fratelui Carol – calea regală întru înțelegerea și salvarea propriei așezări în lume și în sine („acolo unde ne-a aruncat Dumnezeu / Francisc / acolo vom înflori” – sms#13).
Se conturează astfel o stare poetică specială, molipsitoare, neîndatorată exclusiv proceselor rațiunii (rugați-vă în lumină), logicii contrariilor sau iluziilor certitudinii („învață-mă să nu aleg grâul de neghină / sfarmă lespedea gândului / căci poate așa / Francisc / voi înțelege cum să mă bucur / de semeni / de pace și de împărăție” – ai grijă de mine), cât recunoscătoare omului în integralitatea sa. Cultivându-și, altfel spus, implicit disponibilitățile afective, proiectându-le, binevoitor și solidar, în celelalte întrupări ale firii („i-aș iubi și pe câini / chiar și când latră la mine // și firele de iarbă / și roiul de albine / […] // și miile de păsări zburând / în fiecare dimineață / când lumea pare / așa cum ne-a fost lăsată” – în afară, în lumină; „privește cu atenție la toate / chiar și la cele mai neînsemnate lucruri // privește-le cu oarece tandrețe / și chiar dragoste // acolo privește / până și Dumnezeu / cu atenție sporită”) și făcându-le astfel să comunice și să se comunice ca frânturi aparținând aceleiași realități, cum și sufletului auctorial (am aflat de curând).
Credința care determină atitudinea lirică a lui Carol-Daniel Sabău nu stăvilește manifestările vieții, nici măcar pe cele neînsemnate, nedrepte ori crude (fiindcă tot ce există devoalează prezența sacrului, a lui Dumnezeu), ci le stimulează prin iubire metamorfozele, înlesnind astfel producerea de sens. Poetul se lasă el însuși convertit de oferta realului, cu misterul, cu descumpănirile lui („ca și tine, Francisc, sunt din toate câte puțin / din soare, din pământ / din rugăciune / din vânt, din cruce, chiar din tine / din răni, din păpădie / din cer și din nori / […] din boli și necazuri”), și, asemenea mentorului său – care mângâia rana leproșilor, ajuta săracii, le predica turturelelor, sfădea cu îngăduință lupul (considerând, dincolo de cartografia epocii, toate făpturile frați și surori) –, se străduiește să nu judece, să-l lase să se împlinească.
Versurile trimit, iată, și la blândețea lui Francisc, la puterea acesteia de a potoli „povara trăirii” (blândețea lumii există cu adevărat), de a produce bulversări lăuntrice, de a abate ceea ce pustiește ori des-ființează.
Sunt dimensiuni care, laolaltă, definesc o formă de înțelepciune, un mod de a fi care angajează: dobândirea împlinirii personale prin experimentarea interioară a divinului („visează / dar mai presus de toate / lasă-l pe Dumnezeu să viseze în tine” – visează neîncetat) implică, observăm, frățietatea activă înaintea precarității umane, dăruirea continuă („arată-mi cum să iubesc / Francisc / încât nimeni să nu se simtă singur / nici în vis / nici în moarte / nici în trecere”): izbăvirea și întregirea semenilor se realizează implicit grație acestui dar cuprinzând o parte din ființa celui care dă („fiecare vorbă pe care o scriu / fiecare literă / e o bătaie de inimă / ce nu se aude // fără păreri de rău / și fără nimic // cu ceruri pline / de timp și nemurire // așa trăiesc eu // cu brațele deschise / lăsând o dâră de iubire” – nu se mai aude nimic), cuprinzând timp din timpul fără-de-preț al vieții sale (fie că ești departe, fie că ești aproape). Extinzând semnificațiile, același destin îl are și poezia: ne îmbie cu discreție să fim prezenți, să vedem și să ne vedem (privește cu atenție la toate). Ne transformă. De aceea, strigătul izbucnit din adâncurile adâncurilor sinelui ascunde tocmai disperarea celui care încă nu a găsit (te priveam de departe / Francisc / cât îmi permiteau anii puțini / și lipsiți de vedere”), dar caută fiindcă știe că este. În el însuși.
Acolo sunt pacea și binele.
- Horia-Roman Patapievici, „Un râu din paradis e fratele Francisc” – prefață la vol. Patericul franciscan. I Fioretti di San Francesco, traducerea din italiană și note de Ștefan Acatrinei, Ed. Humanitas, 2024, p. 16.
- Ibidem, p. 13.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025