Tânăra dezlănțuită Dalina Bădescu și-a expus în vara acestui an pictura, surprinzătoare prin măiestrie, amploare și prin diversitatea tematică, la Muzeul de Artă din Baia Mare, ocupând aproape întreg spațiul expozițional al acestuia. Lăsând deoparte portretele, dintre care autoportretul care inițiază itinerarul expoziției este cu adevărat ieșit din comun prin claritatea liniilor, făcând abstracție și de scenele funambulești de grup uman, adevărate aglomerări grotești, de nudurile deloc lascive, mai degrabă expunere sarcastică a unor cărnării feminine, altele ca acestea, față de toate cu adevărat performante sunt tablourile de mari dimensiuni, expuse pe peretele frontal al sălii centrale, cuprinzând fiecare câte o pereche, o femeie și un bărbat, alăturându-li-se câte o oaie, animal magic, intens și subtil sugestiv. Această asociere insolită m-a dus cu gândul la romanul atribuit lui Longus, unde este descris cum cei doi adolescenți, un băiat și o fată, își descoperă fiorul erotic privind la animalele pe care le însoțesc și de la care iau exemplu cu privire la treburile sexuale înspre care îi îndeamnă ardoarea propriilor simțiri în răscoală. Numai că personajele din tablourile la care fac referire nu mai sunt adolescenți, ca Daphnis și Chloe din presupusul roman, ci perechi de vârste diferite, mai puțin sau mai mult mature, iar legătura erotică dintre ei nu este semnalată decât de prezența enigmatică a ovinei ce le este alăturată. În totul, avem de-a face cu o imagine biblică în care amorul e hieratic și abscons.
Felul în care Dalina Bădescu manevrează simbolurile în pictură indică faptul că nu este doar meșteșugar al artelor plastice și sugerează că, mai presus de arta sa, ea este o personalitate care comite cercetări, excavații ale sensurilor asupra alcătuirii și a desfășurării lumii în care trăim. Ipostaze ce anunță scriitoarea care este și care cu ocazia vernisajului din Baia Mare și-a lansat și o carte: Dalina Bădescu, Trei, Tracus Arte, 2025. Fraza din acest debut epic zvâcnește nervos și scurt, limpede în exprimare, dar dificilă în conținutul ideatic al celor trei nuvele care alcătuiesc cărțulia. Tot astfel cum am suspectat pictura acesteia că este mai mult decât pictură, tot așa vedem că adevăratul subiect al acestor proze este natura timpului nu într-un sens conceptual, ci ca realitate narativă. Și ce poate fi mai semnificativ decât faptul că eroina din prima nuvelă este de profesie istoric, ocupată cu arhivarea lucrurilor unei lumi anumite, iar epica începe tocmai cu constatarea invaziei unor elemente din trecut care se transferă fragmentar și incongruent în prezentul povestirii.
Într-un anumit sens tablourile din expoziția Dalinei Bădescu restaurează narațiunea în pictură în radicală opoziție cu tendințele actuale din artele plastice, tânăra artistă sfidând opinia comună. Aceasta pentru că ea vrea ceva mai mult decât artă de la lucrările sale. Iar lucrul acesta, sentimentul unei acute insuficiențe, se vădește nu doar în faptul că adiacent alege să se exprime și în proză, ci prin obsesia unor alte sensuri, mai abstracte. Pentru că în tot ceea ce face, pictând sau scriind, ea este mânată de o nevoie de metafizică. Pictura este fatalmente statică, ea operând cu imagini încremenite, sustrase timpului. Apelând la mijlocirea prozei epice, autoarea nu doar că își oferă ocazia accesului cât mai direct în temporalitate, dar profită și se dedă la jocuri cu timpul devenit aici facil, maleabil. În viziunea propusă, el îngăduie o invazie a trecutului, scoaterea personajelor din succesiunea temporală și plasarea lor într-o simultaneitate, de fapt în veșnicie, în veșnicia artei.
Dilema aceasta, pe care autoarea o propune în legătură cu timpul, a fost rezolvată atunci când filozoful Immanuel Kant a presupus că timpul și spațiul sunt două categorii apriorice, care precedă experiența și fac posibilă cunoașterea fenomenului fără a avea acces la lucrul în sine, rămas definitiv în necunoaștere. Ține de infirmitatea condiției umane care nu poate avea contact cu realitatea ultimă a lumii decât prin aceste două fante, timpul și spațiul, singurele care deschid înspre ceea ce există, poate deformând și sigur în mod limitat.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025