Poem întru slava piciorului
Despre picior voi vorbi, căci acolo
în noroi, în pulberea în care brăzdarul plugului
taie ziua în două ca pe un vierme ce se zvârcolește,
acolo în iarbă și-n drumul ce gâfâie
acolo doar mi se oprește privirea.
Înfrunte capul – dacă vrea – stelele
fruntea și tâmplele pună-și cunună de nor
avântă-se trupul în aer și ca o flacără tremure
să se piardă de vrea și brațele să se-ntindă
către nebănuitul azur! Piciorul e cel pe care-l cânta-voi,
pe el, înțeleptul, tăcutul, cel fără podoabe,
pe el, zgrunțurosul, ascunsul în umbră, fratele
scoarței copacului și-al ferigii și-al pietrei,
el, decât orice ureche mai lipit de pământ
ascultând îndelung vocea adâncurilor.
„În mine sălășluiește noblețea rațiunii!” spune capul
și vesela față strigă: „Nu-s eu aceea
pe care-și scriu conturul bucuria și inteligența?”
„Nu suntem noi cei mai credincioși slujitori – spun brațele –
căci noi mângâiem ceea ce ochiul și gândul doresc?”,
însă piciorul e cel pe care îl voi cânta,
pe el, disprețuitul, uitatul, umilul.
Mâinile povestesc ceea ce au atins
și memoria uită,
urechea spune: „aud” și „văd” spune ochiul,
„noi am simțit” spun nările și cerul gurii,
dar piciorul, ca o cârtiță,
cu pielea lui bătătorită nu spune nimic,
căci el mai adânc decât rădăcina se-nfige-n țărână,
o pipăie, o-ntreabă
și pe cât trupul se înalță în aer
pe atât se face mai greu
și el, piciorul, e cel care-l poartă
și niciun lanț nu-l rănește mai mult
decât visele pe care le târăște astfel.
Iar focul nu pe voi vă aclamă,
nu în jurul vostru se înfășoară
ca un șarpe al gloriei, ca o cunună de stele
când eroii înfruntă rugul pentru ideile lor?
Pentru ochi, pentru gâtlej, pentru plămâni fumul
dar pentru voi flăcările, mușcătura,
pentru voi jarul ca un imens câmp de gheață
și voi lunecând, suave, printre scântei.
Zăpada la fel vă iubește păstrându-vă chipul.
Iar nisipul! În pustiu sub soarele-ncins
urmele voastre apar rătăcitului
ca vestitori ai milei
și ai salvării
Oh, capul poate ascunde atâtea lucruri
dar voi, picioarelor, mărturisiți amărăciunea și umbra
și deziluzia
și de aceea vă cânt,
căci numai privindu-vă umbletul
pot spune istoria unui om și chiar a unei familii.
Iată piciorul insolentului, piciorul fără blândețe, fără finețe,
iată piciorul celui drept și cel al împăciuitorului,
al celui calm,
iată piciorul hoțului ce nu lasă urme
și piciorul greu al asasinului,
iată piciorul mușchiulos și agil al păstorului
și piciorul suplu-al tâmplarului
și cel plin de funingine și tumult al fierarului,
iată piciorul masiv al sculptorului
și piciorul subțire-al muzicianului
și piciorul implacabil al judecătorului
și piciorul liniștit al medicului,
piciorul reținut, discret al omului bun
și piciorul arogant al nemernicului,
piciorul care se ferește să spargă ceva
și piciorul sfarmă și calcă tot ce-ntâlnește în cale,
piciorul visătorului care nu se grăbește nicicând
și care se oprește în înaltul podului și ascultă
apa murmurând un cântec doar pentru el,
iată dănțuitorul picior al bețivului, al poetului.
Pe voi, pe toate vă salut și vă cânt aici.
Nu e niciodată prea mult să vă laud,
să descriu curbura elegantă a gleznei
și călcâiul rotund și ager
și degetele timide, prevenitoare
nu e prea mult să vă compar contururile cu o vioară
și cu palma ce rămâne veșnic deschisă,
căci voi, în timp ce mâna vrea totul să strângă,
voi doar atingeți fără să luați nimic,
voi care ați știut să mergeți pe ape
și Marea Roșie vi s-a deschis înainte.
În talpa fiecărui picior
între finele vene ce-i rasează conturul
lângă călcâiul înzestrat cu minuscule aripi
există o inimă nevăzută ce bate
și care se tulbură și se-nspăimântă
în liniștea ei de țărână, la fel de regească precum inima
ce-și face neobosita-i lucrare în piept.
Dar capu-și închipuie că el îi comandă:
„Hai, du-te acolo ori dincolo”,
dar numai piciorul e cel care știe drumul destinului.
Astfel nenufăru-nflorește pe oglinzile apei, însă la fund,
în noroi, tulpini și rădăcini tremură.
O! Voi, sprințarelor. O! Voi în zorii vârstei,
voi șovăiți, voi nu știți încă
să duceți povara vieții încredințate,
dar curând învățați dulcile melodii
pe clapele mersului de copil, curând
alergați îndărătul cercului,
curând vă cățărați în arbori, curând
săriți peste tufișuri, vă bucurați de nisipul grădinii
și-apoi de adolescentul gânditor pe alee
și mai târziu mergeți, greoaie, melancolice
către muncă. Și de la primele raze
sunetul surd al pașilor pe pavajele zorilor
și poți ghici totul doar ascultându-l:
pasul limpede și grăbit al studentului, al sportivului
acest pas ca un sunet de clopoțel
al fetișcanei frumoase și fără de grijă
și mai e și pasul cerșetorului și cel al văduvei
și pasul bătrânului și pasul ambițiosului
și pasul timd și pasul trădătorului și cel al omului devotat.
Și când norocul ne cheamă,
oh! sunteți voi, sprintenelor, voi, agilelor care-alergați.
Pasărea nu zboară mai repede,
nici vântul nu răscolește mai iute frunzarul,
nici flacăra, în pojar, nu urcă mai iute spre preaplinul grânar
și nici bobul nu bate mai nerăbdător la porțile fructului său
ca voi, înaripatelor, voi, sublimelor, când duceți iubiții
spre locu-ntâlnirii.
Cu grelele voastre-ncălțări
nu semănați voi cailor cu ochelari și căpăstru?
Așa cum stăpânii acestora să vadă-i opresc,
dar iuții-armăsari ce scot flăcări pe nări
văd și toate-nțeleg,
așa și voi știți unde să duceți femeia sau omul
Și oricât de mute sunteți, voi puteți vorbi uneori.
O!, în decembrie în satu-ngropat în zăpezi
cum vă scuturați zgomotoase și vesele-n hol,
așa precum câinii mai înainte vestesc cu vesel lătrat
întorcerea vânătorului cu tolba-ncărcată
așa și voi, în vestibul, lovind podeaua udă,
când lângă foc visezi cu cartea pe genunchi
și tăcerea zăpezii ce cade afară e-atât de adâncă
încât niciun zgomot – oricât de puternic ar fi – n-o acoperă
dintr-odată voi v-auziți
cu bocănitul vostru, cu tropăitul, cu bâlbâiala voastră
și pentru copil e bunicul care sosește
cu tusea lui și cu buzunarele pline de bomboane și bile,
iar pentru adolescent e prietenul
și pentru femeia iubitoare bărbatul
puternic și curajos în blănurile lui
străbătând prin furtună și frig până-aici.
Voi, purtătoarele bunelor vești.
O!, clipa suavă când sunteți aici lângă ușă
și în sobă focul, copilul neîmblânzit, poznașul, veselul,
își înalță flăcările și troznește ca zăpada sub
mângâierile voastre,
căci și voi sunteți flăcări,
voi, cu dârele voastre iuți de stele căzătoare în noapte.
Voi, martirizatelor, obositelor, voi, pe care gazda le primește
și le spală cu devotament. O!, picioarele exilatului
picioarele-nsângerate, dureroase-ale prizonierului.
Când orice speranță îl părăsește pe evadat,
voi, credincioase, nu vă lăsați abătute
de mărăcini, de tăioasele pietre,
voi vă târâți, voi mergeți mereu,
voi, neclintitelor, pe voi vă salut și vă cânt.
În disperare fața se răvășește
și strigătele țâșnesc și-o acoperă ca un șuvoi dezlănțuit,
brațele, mâinile tot astfel se frământă, se frâng,
dar voi,
voi rămâneți neclintite ca stânca,
voi vă opintiți, voi, încăpățânatelor, voi, care brăzdați
noaptea și liniștea.
Doar moartea vă știe puterea,
căci pe voi vă alege ca să doboare
capul, mâna unui mort abia de se schimbă,
dar picioarele mortului
sunt aici ca să dea mărturie că orice speranță-i pierdută,
dintr-odată această oprire a mersului, această mișcare
prinsă-n capcana de sticlă a încremenirii
dintr-odată aceste picioare fără tresăriri, aceste picioare
în care nici măcar răbdarea nu-și află sălaș
aceste picioare în toamna lor.
Și toate drumurile lumii cad precum frunzele,
aceste picioare în care sângele nu mai lovește precum
un tânăr soț
la fereastra nevestei iubite; pământul.
Ce s-a spart în el ca într-o vioară
și cântecul pașilor nu mai răsună aici?
O! Copaci desfrunziți
toate păsările călătoare v-au părăsit
dintr-odată semănând pietrei
dintr-odată reci și albe
în lăuntrul acestor bordee negre
acestor încălțări de carton care par goale
căci, odată cu sufletul, picioarele au pierit în văzduh!
traducere din limba franceză de
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025