Dacă o pornești la drum prin teritoriul liric al lui Gheorghe Pârja, niciodată nu ești singur. Mai că nu găsești răspântii unde să nu te aștepte pe vreo laiță, chibzuindu-și soarta și gata să te însoțească, prieteni din toate colțurile pământului: Nichita Stănescu, Adam Puslojić, Ioan Es. Pop, Adrian Alui Gheorghe, Ion Mureșan, Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Ioan Flora, Gheorghe Pituț, Ioan Bantoș, Vasile Tărâțeanu și atâția alții. Fiindcă ei știu. Ei au fost la Casa Poetului, în Deseștiul din Maramureșul voievodal. Ei girează peste vremi faptul că acolo se află dintotdeauna casa inimii lui: departe de lumea învrăjbită-dezvrăjită, cercând a-l reașeza în altceva decât este. Ori și-ar dori să fie.
De vrei așadar să pătrunzi pe acel tărâm, lasă-te în seama lor. Îți vor spune că acest pătimaș cititor de poezie, care se simte întreg în livada cu prieteni, atunci când e vorba de scrisul propriu alege a-și construi un spațiu definitoriu, unul care să-i marcheze individualitatea. Vei vedea că incursiunea reia însăși descinderea autorului în miezul ființei sale. Or, înregistrându-și fluxurile și refluxurile eului, așezându-se pe sine în discurs, Gheorghe Pârja își apropriază deopotrivă hotarele între care s-a născut. Scriind despre afunzimile lui, el își potrivește prin cuvânt și realitatea, o aduce în sine: acolo de unde toate purced și unde toate se întorc.
Recitind, dintr-o atare perspectivă, volumele de poezii publicate din anul debutului (1996) până în 2020, recunoaștem că aduceau înainte-ne mai degrabă frânturi din acel univers numai al său. Erau cântece mai smerite ori mai orgolioase ale vârstelor, având un oarecare grad de independență, erau mărturii și mărturisiri care încă nu-și găsiseră împlinirea. Făcând acum să lucreze împreună stihurile de-o viață, antologia cu titlul Cartea din Valea Mătrăgunii – apărută în 2023 la Școala Ardeleană, cu o prefață semnată de Irina Petraș – armonizează vocile și dă o altfel de coerență toposului natal. Puse laolaltă, ele se potențează reciproc, își stabilesc tot mai îndrăzneț frontiera comună și scot la iveală tipare anume, abătând călătorul spre trasee mai puțin sau chiar deloc urmate, la vremea publicării fiecărui volum, prin ținutul amintit.
*
„Valea Mătrăgunii sunt eu!” – pare a ne spune Gheorghe Pârja. „Cerul din ochi n-am unde să-l pun / Decât aici, într-o vale secretă. // Unde ceasul nu bate” (Intrarea în munte).
*
Uneltele criticului nu ni-s îndeajuns ca să pricepem ascunsul din întâlnirile sinelui cu sine, să descântăm feluritele întrupări ale ființei artistului și modul în care caută să împace
într-unul singur adevărurile. Căci ne întâmpină în lirica lui un adevăr al pământului („Să-ți fie dor de ce-ai lăsat / Ca gurii după-un strop de apă / Când seceta usucă iarba / Și caii-n stele se adapă. / Să-ți fie dor, să fii pândit de vânt / Să te întoarcă veșnic către casă / cămașa îți miroasă a pământ / Că osteneala n-a ieșit din coasă” – Învățătura tatălui către fiu, poezie dedicată lui Gheorghe Pituț), al străbunilor („singurul punct cardinal” – Turn) și un adevăr al mamei Dochia [„Omul pustiu nu a dispărut / Mi-a spus mama / (Iar cuvântul mamei stă alături / De Cuvântul lui Dumnezeu) … Să nu-ți pierzi capul / Mai spune mama / Să nu umbli / Vorbind singur prin lume” – În căutarea omului pustiu]. Au ceva de spus și iarba (Grădini), și bătrânul stejar din cimitirul satului, care-l învață, încă din pruncie, să-și socotească vremea (Stejarul și sfidarea aritmeticii), și piatra fremătând la atingerea omului (Orașele, Sania) sau la a cărei umbră se adăpostesc generațiile dinainte (Focul de armă), și pasărea „ce suferă de cântec” (Privirea și noaptea), pe care o descoase în puterea nopții (De vorbă cu pasărea) ori care își scapă laptele prin streșinile caselor (Descântec de dragoste și moarte).
Ele se împletesc cu adevărul lui Adam, confratele din Timoc cu identitatea sfârtecată artificial („Cine pleacă din țara lui / Ajunge tot în țara lui” – Tălpile pelerinului) și lecuit de blestem în satul de la poalele Gutâiului („O, sârbule valah ce ești / Ai rămas biserică-n Desești” – Adam pe Mara), poetul cu care hălăduia prin pădurile Nordului vorbind despre rosturile scrisului și rotunjindu-și unul altuia gândul („Cuvintele mele sunt cuie / Prin care mă vor răstigni” – Crucea din lumină). Apoi, cu adevărul lui Ioan Es. Pop (Ceasul și moartea), al lui Vasile Tărâțeanu (Cântec peste ape), al lui Ioan Pintea (În căutarea îngerilor), al lui Ion Mureșan (Lumina) ș.a.m.d.
Reținem, de asemenea, adevărul Ieronimei, himera cu șapte suflete (Despre închipuiri) ce-i tulbură gândul și trupul, când zgârcită, când generoasă („Nu îmi aduce în poală merinde / Nici apă din fântâna rece / E fumul, ba focul care aprinde / O urmă de aur când trece” – Neființa Ieronimei), „metaforă pentru ziua de mâine” și „iederă fără zid” (Odaia crudă).
Ne ies înainte adevărul provinciei (Sesiunea de toamnă a morții, Autoportret cu fată tristă), cel al singurătății creatorului (Spre faptele zilei, Trecătoare miracole, Singur în fața cărții), al trupului iubitei („Sunt orb cu privirea nebună / Când aud carnea femeii cum sună” – Sunetul; „Ce trupuri dezmierdate, femeia din poem / Demonică și tandră, dar mai ales suspin / De purpură e casa din blestem / Poemul din femeie, un leac pentru venin” – Trupul poemului).
Ele conviețuiesc cu adevărul destrămării ființei („Timpul mă toarce / Și nu mă întoarce” – Icoana; „Nicicând nu-i vreme de plecat departe” – Ora din legământ), acela al condiției umane pribegind între cer și pământ, între viață și moarte („Lumea asta nu-i a me, ceialaltă nici așe!” – Deschiderea porților), cu cel al poetului căutându-și nemarginile în cuvânt, zămislind cu obstinație (Zidirea poemului).
Toate țin de lumea lui, i-au fost aproape dintotdeauna. Se cereau doar văzute, scoase din tăcerea pietrei, mădărite, aduse înăuntru. Inventate.
Valea Mătrăgunii se află tocmai „la răscrucea dintre adevăruri” (O rugăciune, poezie dedicată lui Gheorghe Mihai Bârlea), fiind „locul / Pe care l-a privit Dumnezeu / Într-o zi de duminică” (Creație). E tărâmul dinăuntru și, deopotrivă, cel din afară, amândouă vizibile numai cu ochiul poetului. Sau al celui care știe să vadă. E aventură existențială, zbatere, experiment. E miracol, beție, dorință. Balsam și venin. Primejdie și păcat, căci smintește cu unduirile ei lucrarea în poezie. Îi scoate sufletul. Valea aceasta e locul unde cuibăresc laolaltă viul și neviul, lumina și întunericul. E la mijloc de bine și de rău. E „merindea” pe care autorul și-o ia pentru drumurile prin lume (din nou: afară-înăuntru). Primenirea mitului mătrăgunei se dovedește astfel modul în care Gheorghe Pârja leagă faptele de real (iarăși, cel din afară și cel dinăuntru). Doar de artist depinde dacă acesta rămâne pe veci în uitare sau e înveșnicit în cuvânt.
Valea Mătrăgunii e răspunderea lui.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025