Vestea dispariției lui Marian Ilea (1959-2025) pur și simplu m-a șocat. Nimic nu prevestea nenorocirea. L-am cunoscut în 1992, când am devenit lector la Universitatea din Baia Mare. La vremea respectivă, colegul Horia Ursu, care ulterior s-a mutat la Cluj-Napoca, mi-a descris în mod amănunțit viața literară a urbei. Printre cei remarcați se număra și Marian Ilea, care își publicase de curând prima carte. Urmată de multe altele. Nu ne-am întâlnit de foarte multe ori, dar i-am apreciat sincer opera. În amplul studiu intitulat Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc, din 2005, i-am consacrat un capitol la secțiunea dedicată generației ՚90. În urmă cu un an, ne-am revăzut în trenul de București. Participam la Premiile Uniunii Scriitorilor. El în calitate de nominalizat, eu ca membru în juriu. Ne-am bucurat amândoi când am aflat că i s-a decernat Premiul pentru Dramaturgie. Ultima dată l-am întâlnit în data de 24 februarie 2025, când, împreună cu criticul de artă Tiberiu Alexa și cu Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, la Baia Sprie, i-am lansat noua antologie de povestiri. Este vorba despre volumul Vremuri îmbârligate, apărut la sfârșitul anului 2024. Dialogând despre prezentarea cărții, i-am povestit că și eu sunt în căutarea unei edituri pentru Prolegomene la o istorie a diarismului românesc. Atunci mi l-a recomandat pe Valentin Ajder, pentru seriozitatea și promptitudinea cu care tipărește cărțile. Am luat legătura cu reputatul editor și ne-am înțeles ca într-o zi să lansăm cartea lui Marian Ilea la Baia Sprie, iar ziua următoare să prezentăm cartea mea la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Zis și făcut. Nimic nu anticipa pe atunci drama.
Prozator, dramaturg, eseist, gazetar, regizor de televiziune, Marian Ilea rămâne una dintre figurile marcante ale generaţiei ’90. Autorul a reuşit să atragă atenţia deja prin volumul de debut intitulat Desiştea (1990), lucrare urmată de noi volume de proză (Desiştea II, 1996; Povestiri din Medio Monte, 2000; Casa din Piaţa Gorky, 2001; Vacek, 2002; Medio Monte, 2003; Libertatea începe în şapte aprilie, 2004; Povestiri cu noimă, 2006; Herina, 2016; Acei minunați ani, 2020 etc.) şi de teatru (Ariel, 1997; Ceasul lui Bronnikov, 2004; Petrecerea, 2013; Societatea de socializare din Medio-Monte, 2023, în colaborare cu Mircea Bochiș, I se spunea Armeanul, 2024, în colaborare cu Mircea Bochiș etc.). Coborând dintr-un afund de Maramureş încărcat de legende şi de tradiţii ancestrale, scriitorul rămâne, în esenţă, un povestitor, un rapsod al locului care a trecut prin experiența postmodernismului și care nu se mulţumeşte cu simpla relatare de factură tradițională. El descinde din şcoala unor remarcabili povestitori (Sadoveanu, Gogol, Turgheniev), dar acest lucru nu înseamnă refuzul experimentului literar. Asemenea unor predecesori iluștri precum Panait Istrati, Ştefan Bănulescu sau Fănuş Neagu, prozatorul îşi creează o geografie imaginară proprie, o lume în care realul se împleteşte cu iluzia, iar legenda este la ea acasă. Matricea acestui teritoriu se găsește în Maramureșul natal al scriitorului. Desiştea, „sat aşa mare şi fain”, este toposul miraculos circumscris de către povestitor în volumul său de debut, o lume în care realul se împleteşte cu imaginarul, iar legenda este la ea acasă. De altfel, spaţiul se transformă în personajul principal al cărţii, ceilalţi protagonişti fiind doar nişte apariţii pasagere în acest ţinut miraculos, un topos ce aminteşte prin realismul lui miraculos şi prin eterna rotire a generaţiilor de celebrul Macondo al lui Márquez. Este vorba despre o lume ce trăieşte atât prin obiceiurile şi legendele sale, cât şi printr-un limbaj specific, regional şi arhaizant (o replică la limbajul sfătos sadovenian), în măsură să potenţeze o atmosferă specifică. Deşi este un remarcabil povestitor, Marian Ilea sparge tiparele clasice ale relatării şi aici trebuie căutată îndepărtarea sa de tradiţie. În naraţiunea Scrisori, de exemplu, evenimentele sunt reconstituite prin intermediul unui schimb epistolar. Tehnica notaţiilor de jurnal intim alternează cu fragmentele de scrisori în Absolventul, oferindu-se o perspectivă fragmentară, caleidoscopică. Uncheşul Vălenar ţine un jurnal intim, cu ajutorul căruia el poate reconstitui întreaga istorie a locului. El scrie pe ascuns povestea Desiştei, dar personajului i se adaugă şi alţi cronicari ce aspiră să imortalizeze acest topos fabulos. O replică ironică la clasica Însemnare a călătoriei mele de Dinicu Golescu întâlnim în Călătoria mecanicului-şef de echipă Giorgioiu Constantin în tri ţări. Personajul ţine un jurnal de călătorie, în care îşi notează impresiile pentru a nu uita cele văzute. La întoarcere, el îşi povesteşte impresiile la modul moromeţian în faţa comunităţii uluite a satului. Drumul consemnat în jurnal este dublat de o călătorie paralelă în memorie, călătorie ce reface un traseu identic străbătut însă într-o manieră mult mai dramatică în timpul războiului.
În esenţă, Desiştea este romanul unui topos imaginar propriu, un roman ce trăieşte din suma povestirilor (mărturisirilor) consacrate acestui loc miraculos. În ciuda faptului că centrul atenţiei este acaparat de evocarea unui spaţiu legendar şi a locuitorilor săi, din şirul neîntrerupt al relatărilor nu lipsesc nici meditaţiile despre condiţia literaturii. Astfel, în povestirea intitulată Cantonierul asistăm la o proiecţie în abis a textului, creaţia devenind subiect de meditaţie. Cantonierul cel Tânăr este şi el un cronicar al locului, relatările sale decupate din ziare amintind de tehnica palimpsestului. Alteori (în Copacii de muştar), se pune problema raportului dintre povestirea cronologică şi teoria fluxului memoriei. Cum faptele relatate se îndepărtează adesea de o explicaţie verosimilă, se renunţă la tezele acceptate, totul devenind mult mai haotic, neconcludent şi mai dezlânat. În afara scribului, un alt personaj care se transformă într-o adevărată memorie a urbei este povestitorul, unul dintre cei mai importanți naratori fiind Margasoiu. Povestirea exprimă nevoia omului de iluzie, constituind o posibilitate de evadare din infernul cenuşiu şi cotidian.
Romanul Casa din Piaţa Gorky (2001) se găseşte în prelungirea naraţiunilor anterioare prin crearea unui univers imaginar specific. Fapt mai puţin obişnuit la prozatorii noului val, lucrarea reprezintă al doilea tom dintr-o trilogie epică ce se deschide cu volumul Povestiri din Medio Monte şi care se încheie cu romanul Vacek. Ulterior, cele trei romane au fost reunite în volumul Medio Monte (2003). Cea de a doua serie epică a lui Marian Ilea impune un nou topos imaginar, numit Medio Monte. Arhetipul real al acestuia este orașul Baia Sprie. Medio Monte este un spaţiu central european tipic, în care asistăm la un amestec al neamurilor şi al limbilor. Din această perspectivă, onomastica utilizată de către prozator se dovedeşte semnificativă, ea ilustrând babelul vocilor şi al seminţiilor. Frederica Eva Mittemberg, Maximilian Schiller, notarul Leopold Lohan Nathan, bijutierul Iosif Mittemberg, tâmplarul Valdemar Schlesak, măcelarul Adam Csozberger (poreclit Necurata Godină), judecătorul Silviu Budo, cioplitorul Adalbert Weiss sunt doar câteva dintre caracterele ce alcătuiesc fauna unui orăşel de provincie, situat la marginea Imperiului habsburgic. Personajele sunt evocate cu meseriile lor, specifice pentru un oraş minier de la începutul secolului XX. Deasupra muritorilor de rând tronează instanţa supremă a burgului, teribilul Consiliu Municipal. Pornind de la o realitate tangibilă, Marian Ilea îşi construieşte o geografie imaginară proprie. Împletind povestirea cu ironia tipică unui prozator postmodern, autorul recurge la un subtil proces de mitizare şi demitizare succesivă ale locului evocat, spaţiul transformându-se – la fel ca în Desiştea – în adevăratul protagonist al romanului.
Ultimul volum al autorului, Vremuri îmbârligate (2024), este o antologie de proză scurtă, ce reunește o selecție din volumele Eoliana și ceasul solar (2021), Crema de gălbenele și curcubeul (2021, 2022), Badea George – ultima zi (2019), Zeppelinul Piticului (2018) și Nopțile din Mittelstadt (2018). Din primele trei volume sunt selectate câte șase narațiuni, în timp ce ultimele două sunt prezente cu câte trei. La fel ca în celelalte lucrări ale prozatorului, miraculosul spațiu maramureșean se transformă în personajul predilect al povestirilor, autorul asumându-și postura unui cronicar veridic al meleagurilor sale natale. Este vorba despre fabulosul Mittelstadt (denumirea germană a orașului Baia Sprie), localitate devenită cunoscută îndeosebi datorită mineritului. Nu sunt însă ignorate nici zonele limitrofe: Ieudul, Tăuții, Băița, Lăpușul și Chiuzbaia. Mittelstadt sau Medio Monte este un spaţiu central european tipic, în care asistăm la un interesant amalgam al neamurilor şi al limbilor. Din această perspectivă, onomastica utilizată de către prozator se dovedeşte semnificativă. Personajele trăiesc mai mult prin vorbe decât prin fapte, prin poveștile lor fabuloase, de unde caracterul scenic al mai multor relatări și importanța acordată dialogului. Marian Ilea zugrăvește o lume în crepuscul, care încearcă să supraviețuiască ținând pasul cu vremea. Povestirea Obiectivu՚ turistic din orașul Mittelstadt, de exemplu, are în centru figura lui Marksteiner, fierar din generația a patra, pentru care nicovalele sunt asemănătoare instrumentelor de cântat. Cum meseria sa nu mai are căutare, la sugestiile medicului, acesta își transformă atelierul în obiectiv turistic și începe să lucreze pentru oaspeții atrași prin intermediul internetului. La scurt timp, fierarul începe să simtă efectul terapeutic al muncii sale. Personajul are un farmec aparte, fiind evocat cu limbajul său specific.
Un alt locuitor important al urbei este farmacistul Haranth Eugen, protagonistul narațiunii Eoliana și ceasul solar. Supranumit Poticărașu՚ Roșu și Priceputu՚, acesta avea darul povestirii și vindeca slujindu-se de un carnet cu Beteșuguri și Hibe.
Titlul cărții este dat de relatarea Vremuri îmbârligate. Sunt cuvintele unei bătrâne din Ieud, Ileana a Nucului, care observă înstrăinarea care a cuprins lumea în anul 2020, în timpul pandemiei de Coronavirus. Frica pune stăpânire pe oameni, făcându-i să uite ce înseamnă bucuria de a trăi.
Inspirându-se din legendele locului, povestirile lui Marian Ilea se găsesc sub pecetea mitului lui Anteu. Versiune (post)modernă a lui Alecu Russo, prozatorul realizează o veritabilă Cântare a Maramureșului.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025