În ultimii ani, Ligia Duruș a publicat trei lucrări legate între ele prin problematica abordată. Este vorba despre Ipostaze ale puterii în romanul românesc postbelic (Editura Limes, 2020), Romanele strigătului înăbușit (Editura „Maria Montessori”, 2021) și Perspective parabolice ale puterii totalitare (Actaeon Books, 2025). Toate pornesc de la teza de doctorat intitulată Ipostaze ale puterii politice în romanul românesc din perioada comunismului, susținută în cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare, în 2014. Sunt studii ce se impun prin seriozitatea investigației și prin documentarea riguroasă realizată de către autoare. Cel mai aproape de teza de doctorat se găsește Ipostaze ale puterii în romanul românesc postbelic, celelalte două lucrări alcătuind amplificările unor capitole din textul de bază. Tema puterii și a exceselor ei se dovedește fascinantă, realizarea celor trei studii presupunând parcurgerea unui material imens și o remarcabilă capacitate de sinteză. De altfel, bibliografia cercetată reflectă efortul depus în vederea realizării unor referințe în domeniul asumat. Ipostaze ale puterii în romanul românesc postbelic conține zece capitole ample, care, la rândul lor, se divid în numeroase secțiuni semnificative. Titlurile utilizate se dovedesc elocvente: Excurs tematic și conceptual în romanul comunismului românesc, Romanul promotor al ideologiei comuniste, Stat și conducător totalitar, Puterea politică față de biserică și religie, Puterea comunistă – mijloc de control al personalității umane și sociale, Violența, Puterea-autoritate, Puterea creatoare de noi paradigme sociale, Puterea și proiectarea viitorului, Puterea ca autoritate de control și represiune prin sistemul poliției politice. Cele zece capitole sunt precedate de o amplă Introducere și sunt urmate de Concluziile și de Bibliografia lucrării.
Prima secțiune a cărții are un caracter eminamente teoretic, în timp ce următoarele mizează pe coroborarea dintre ideile vehiculate și analiza de text. Ligia Duruș știe să aleagă citatele reprezentative, în măsură să îi susțină opiniile. Trimițând la un amplu corpus de texte, lucrarea se transformă într-o radiografie minuțioasă a totalitarismului. Puterea a aparținut întotdeauna clasei dominante – relevă autoarea – și a fost investigată din puncte de vedere diferite, devenind obiect de studiu pentru filozofie, psihologie, sociologie, politică și estetică. Cum puterea a existat dintotdeauna, exegeta își începe cercetarea cu prezentarea concepției teologice asupra puterii, după care ea este de proveniență divină. După ce relevă diferitele accepțiuni ale puterii în funcție de registrul conceptual și factorul prin care ea se manifestă, Ligia Duruș circumscrie demersul pe care îl realizează: „Demersul pe care-l propunem în continuare este de identificare a modului în care romanul contemporan românesc ilustrează fenomenologia puterii politice, reprezentată prin comunismul din ţara noastră (fie ca proiecţie literară a istoriei, fie în naraţiunile parabolice ori satirice vizând contextul românesc postbelic)”. În viziunea autoarei, imaginarul social reprezintă spațiul de definire a tipologiilor puterii politice. Cercetarea nu face distincție între romanul istoric și cel politic, deoarece orice roman istoric are și o dimensiune politică. În plus, romanele analizate discută, cu predilecție, condiția prezentului, un prezent devenit între timp istorie recentă.
Din definiția pe care Ligia Duruș o oferă romanului politic reținem că acesta este o versiune a romanului realist, care propune elemente specifice arealului politic. Roman-document, acesta este construit adesea pe un sistem de opoziții (nou-vechi, bun-rău, trecut sumbru-viitor luminos etc.). Romanul politic – precizează autoarea – asumă o serie de formule narative, precum: romanul justițiar, romanul puterii, romanul mitic-politic sau cel polemic-parodic. Merită toată lauda efortul deosebit pe care l-a depus autoarea pentru a asimila un material bibliografic imens, scopul fiind acela de a surprinde toate fațetele fenomenului investigat. Numărul titlurilor parcurse se dovedește impresionant, vizând autori precum: A.E. Baconsky, Eugen Barbu, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Petru Dumitriu, Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Norman Manea, Herta Müller, Fănuș Neagu, Leonida Neamțu, Bujor Nedelcovici, Mircea Opriță, Oana Orlea, Octavian Paler, Dumitru Popescu, D.R. Popescu, Titus Popovici, Marin Preda, Tudor Dumitru Savu, Petre Sălcudeanu, Dinu Săraru, I.D. Sîrbu, Sorin Titel, Constantin Țoiu. În ciuda unei vădite aspirații la exhaustivitate, lista aceasta ar putea fi întregită și cu alte scrieri de referință, precum Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade, Salvarea de ostrogoți de Vintilă Horia sau Un om din Est de Ioan Groșan. Din păcate, trimiterile la operele apărute după 1989 se dovedesc destul de rare.
Unii autori sunt prezenți cu câte o carte, în timp ce alții cu mai multe sau chiar cu întreaga lor operă. Tema puterii este însă discutată în mod diferit. Există romancieri care, în ciuda presiunilor epocii, au reușit să creeze opere durabile, în timp ce alții au servit, prin creațiile lor, ideologia totalitară. Acesta este motivul pentru care unii sunt apreciați și azi, în timp ce alții și-au legat numele definitiv de excesele epocii. Nu întâmplător, perioada se caracterizează prin existența a două culturi: una oficială, aservită puterii, și una reală, bazată pe criteriul estetic, care a dus la apariția „rezistenței prin cultură”. Autoarea găsește numitorul comun al acestor creații într-o serie de trăsături specifice regimurilor totalitare, precum: dictatură, manipulare, teroare, invalidarea formei utopice a societății comuniste, fals mesianism revoluționar, falsă ordine democratică, lipsa de moralitate etc. Romanele analizate de Ligia Duruș relevă fețele puterii politice conducătoare, caracterizate prin autoritate, forță, influență. Pentru a cunoaște esența funcționalității istorice a totalitarismului, impactul individual și colectiv pe care acesta l-a avut, studiul propune o abordare panoramică, și nu una focalizată doar pe anumite aspecte. „Romanele puterii” nu sunt discutate în funcție de valoarea lor estetică, ci ținând cont de felul în care ilustrează ideile autoarei.
Pornind de la maniera de prezentare a societății românești din perioada comunistă, exegeta face distincție între: romanele realiste, romanele ideologice, romanele psihologice, romanele confesiune, romanele universurilor concentraționare și romanele parabolice. Am putea adăuga și romanele parodice, dimensiune bine ilustrată în textele lui Ioan Groșan. Studiul circumscrie în detaliu fiecare tip de narațiune, chiar dacă tipologia propusă nu se găsește în stare pură. Cercetarea insistă pe relevarea dimensiunii sociale a existenței sub comunism, societate care a frânt tradițiile democratice din perioada interbelică. De aici insistența pe omul nou, pe egalitarism, uniformizare, cooperativizare, industrializare forțată etc., fenomene care au produs mutații dureroase în conștiințe. Nu sunt ignorate nici formele extreme de control și pedepsele, ceea ce duce la apariția unei noi tipologii a personajului în comparație cu cea propusă de romanul interbelic. Lucrarea oferă pagini interesante despre condiția personajului feminin, femeia fiind privită ca agent sau ca victimă a puterii.
Ligia Duruș își asumă opinia Sandei Cardoș, care, în monografia dedicată lui Alexandru Ivasiuc, vorbește despre existența a două serii narative antitetice: una care se caracterizează prin poziționarea individului împotriva puterii și alta în care scriitorul slujește puterea. Din prima categorie fac parte romane precum Vestibul și Racul de Al. Ivasiuc, cărțile lui Augustin Buzura, Nicolae Breban, Constantin Țoiu etc., scrieri care denunță abuzurile, spaimele caracteristice epocii. De cealaltă parte se găsesc romanele care elogiază puterea comunistă. Aici intră câteva dintre romanele semnate de Al. Ivasiuc (Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Iluminări), dar și unele creații aparținând unor autori precum Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Dumitru Popescu etc. Fiecare scriitor – precizează autoarea – și-a construit personajele în funcție de gradul de atașament la societatea totalitară. De asemenea, ea atrage atenția asupra caracterului fictiv al operei literare, chiar dacă aceasta reflectă cu fidelitate realitățile timpului. Adesea, pentru a se putea exprima liber, scriitorul a preferat să se refugieze în fantastic, în utopie sau în parabolă. Dacă romanele care fac elogiul totalitarismului au apărut odată cu noul regim, cele care critică greșelile și abuzurile trecutului au văzut lumina tiparului mult mai târziu, după 1965, când s-a permis apariția unui nou tip de roman, cel al „obsedantului deceniu”. Pentru noul conducător al societății totalitare, era avantajos ca cei care au deținut puterea anterior să fie prezentați într-o lumină defavorabilă. Întregul adevăr asupra regimului totalitar nu a putut fi însă exprimat decât în cărțile scriitorilor din exil sau în romanele scrise în țară după 1989.
Fixate în lucrarea de debut, principalele idei directoare ale autoarei sunt continuate în celelalte două studii. Din această perspectivă, se remarcă îndeosebi volumul Perspective parabolice ale puterii totalitare. Ligia Duruș investighează aici acele creații în care adevărul nu putea fi spus decât pe jumătate. Drept consecință, autorii apelau la exprimarea indirectă, realizată cu ajutorul parabolelor și al proiecției în imaginar.
Pornind de la o bibliografie amplă și de certă calitate, Ligia Duruș reușește să realizeze trei studii interesante consacrate romanelor puterii în totalitarism.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025