Singurătatea ajunge la toți (Editura Junimea, 2024) este cea dintâi experiență romanescă a lui Dumitru Oprișor. E precedată de câteva cărți de proză scurtă (1994 – Balul rătăciților; 2000 – Ziua Anonimilor; 2011 – De pe front mai vin vești; 2014 – Prăvălia cu iluzii; 2016 – Povestiri de pe strada ta; 2017 – Femeia care te strigă), avem așadar de-a face cu un exercițiu consistent în câmpul epicii. I se adaugă un atent dozat filon liric (o altă coordonată a universului său artistic), precum și unele dimensiuni de sorginte jurnalistică, venind – altfel spus – dinspre profesia de bază a autorului: valorificarea evenimentului și a cotidianului, suplețea discursului (realizată implicit prin împletirea iscusită a registrelor limbajului), simțul critic, interesul pentru senzațional, nota justițiară, cultivarea suspansului, percutanța mesajului, transmisiunea „în direct”, luciditatea, apelul la document.
Fantele pe unde pătrund capturile respective în corpul romanului îngăduie adaptări ale unghiului din care sunt privite întâmplările și figurile umane, ele beneficiind astfel de o lumină preferențială sau, dimpotrivă, rămânând protejate într-un con de umbră, de amorțire, până le vine vremea. Ca tipologie, Singurătatea ajunge la toți se apropie de romanul istoric și de cel politic, dovedindu-se totodată unul al condiției umane, al călătoriei spre Itaca dinlăuntru. Constatăm că Dumitru Oprișor nu așază în prim-plan descinderea într-o epocă anume, cu disfuncționalitățile sale (finalul celui de Al Doilea Război Mondial și primii ani postbelici, cu lecțiile de „frăgezire” ideologică), prozatorul propunându-și a reconstrui dinspre interiorul actanților ceea ce lucrările de profil reprezintă impersonal, din afară. Acțiunea, plasată în locul de naștere al autorului – comuna olteană Dobroteasa –, ține, la rândul ei, de o strategie naratorială cu implicații subiective.
Evenimentele, în diversele lor întrupări, se convertesc în romanul scriitorului timișorean în tot atâtea prilejuri de punere la încercare a grilei axiologice a eroilor, de verificare a limitelor (mai mult ori mai puțin vinovate), dar mai ales de identificare a factorilor care perturbă individul dincolo de accidentele istoriei sau de adevărurile impuse din exterior. Personajele centrale – funcționarul Ilie Rizu, de 57 de ani, cu preocupări în domeniul scrisului, și bătrânul învățător Ștefan Bucur, un fel de rezoner al comunității – nu sunt obsedate neapărat de supraviețuirea în împrejurări asupra cărora nu au putere de decizie, cât de ceea ce fragmentează și smintește identitatea (în general) ori scoate pe om din el însuși, din omenia sa, precum și de ceea ce durează în pofida neajunsurilor vremii.
Cu toată aparenta irelevanță a istoriei proprii la nivel macrosocial, bucuriile și, mai cu seamă, neîmplinirile lor, cum ale celorlalți actori ai cărții, modifică la răstimpuri pulsul comunității, atrăgând schimbări de viziune, mutări de accente și chiar tentative de nesupunere conjuncturală și de salvare de mediocritate prin inducerea nevoii de confesiune, de a fi ascultați („Sunt nevorbit, Ilie, s-a scuzat. Vezi, când omului i se scurtează drumurile, îl lovește, ca din neant, pustiul” – p. 62), dar și de prelungire – prin actul consemnării – a ceea ce este esențial. Dintr-o atare perspectivă, cronica pe care o redactează Ilie Rizu, deși inițial se dorește un exercițiu de comprehensiune a destinului individual, se metamorfozează treptat într-o aventură la care tânjesc să participe și alți membri ai comunității, unii lipsiți total de experiențe livrești („Ilie Rizu era căutat des acasă. Se dusese vorba că dacă apari în cronică, atunci când o să fie, nu mori de tot nici în restul zilelor în care nu mai ești” – p. 65). Ea va reînvia (efect al consultării unor documente din arhiva administrației locale) chiar și tipuri umane ori povești de viață din epocile mai vechi ale Dobrotesei.
Pornind de aici, problematica romanului virează către chestiuni tot mai profunde – condiționate, desigur, de un fundal obiectiv, delimitabil –, dar care, deși par a se rupe de realul imediat, țin tocmai de miezul lucrurilor. Este vorba despre posibilitatea gestului scriptural (restrâns aici la însemnările cronicărești, garanție a sincerității depline) de a-i înlesni ființei, implicit celei auctoriale, locuirea de sine și acomodarea cu ceilalți, de a o salva de vremelnicie, de puterea istoriei și a politicului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă ținem seama de evoluția unora dintre personaje, transformările sunt mai degrabă exterioare, sunt modalități de adaptare la vremi, de voie, de nevoie („omul, cu firea lui păcătoasă, e-n stare, cum zice Scriptura, să facă, din același lemn, și ciomag și icoană” – p. 210).
Este sugestivă, printre altele, o mărturisire (în limba română!) făcută învățătorului de către colonelul rus în momentul când aliații se pregăteau de plecare: „Știu, în ce vă privește, că sunteți atât de pornit, ca și cum eu, domnule Ștefan Bucur, aș fi înființat războiul. Aflați, dacă vă ajută răbdarea, că de trei ani, de când sunt combatant, mi-am pierdut definitiv orizontul. Medic fiind, după atâta suferință și deșertăciune, rămân în propriile limite. […] Nu mă consider absolut de vină. Războiul, cum bine știți, este purtat de cei care nu-și mai încap în propriul orgoliu” (p. 97). Reținem și continuarea spovedaniei, de față acum și cu Ilie Rizu: „Mă retrag, domnilor, deloc atins de glorie, nici nu am căutat-o în zădărnicia războiului. Eu nu aveam ce căuta în Dobroteasa și nici pe unde am mai trecut cu linia frontului. În ce mă privește, războiul continuă, de-acum numai cu mine!” (p. 98).
Esența ființei și – dacă avem în vedere caracterele socotite îndeobște pozitive în economia romanului – frumusețea ei dinăuntru rămân aproape neschimbate, chiar dacă împrejurările vitrege nu permit cultivarea (uneori, nici măcar explorarea) acestora. Dimpotrivă, obligă la înveșmântarea lor cu tot mai multe straturi de protecție, mergând până la izolarea individului de și de către semeni: el nu se mai are decât pe sine. „Oriunde întoarce privirea se întâlnește numai cu el” (p. 95), cu ceea ce crede că este el.
Putem spune de aceea că Ilie Rizu ori Ștefan Bucur, apoi ofițerul de artilerie care se întoarce provizoriu în satul de baștină („sunt pornit să îmi recuperez tăcerile” – p. 11; „pe mine mă caut” – p. 14), vizitiul („vorbind singur, ca un apucat, în plină zi” – p. 17), boierul Rădulescu (mângâiat doar de vioara lui) ori Gogu (care li se împărtășește păsărilor) experimentează, pe propria piele, fețe ale singurătății. Solitudinea abandonului, a neputinței de a avea urmași, a neînțelegerii, a neiubirii, a așteptării, a inutilității, a apropierii sfârșitului, a pierderii cuiva drag, a nevorbirii, a nevindecării, a păcatului, a răzbunării, a celui care scrie. În mod paradoxal, oricât ar fi ea de dureroasă, de încărcată de obsesii și de slăbiciuni, indivizii respectivi par a se simți mai confortabil cu ei înșiși decât printre ceilalți și nu prea fac eforturi pentru a renunța la această condiție. Îi consolidează frontierele. Își mențin astfel nepângărită verticalitatea, își permit evaziunea în „boala visării”, pot vedea în perspectivă ceea ce scapă privirii generale [„Nu vă bucurați. Se vor întoarce. Fără uniforme și cu o altă muniție…” – îi îndeamnă pe consăteni învățătorul când camioanele aliaților părăsesc satul (p. 99); sau, același, despre comuniști: „Domnule, toți suntem vinovați, că de sub nasul nostru s-au ivit” (p. 146)]. Nu sunt nici ei pe deplin liberi, își duc sfidător bătălia cu puterile proprii, sporindu-i astfel grandoarea. Și tragismul.
Remarcăm, de asemenea, că solitarii aceștia nu risipesc cuvintele („nu bat cu vorba-n văzduh”), ei vorbesc firesc, dar miezos, îndeosebi cronicarul și învățătorul, căci însingurarea le-a creat timp pentru a-și îngriji grădina interioară: „Nicio bucurie nu e întreagă […]. Viața e o poveste. Fiecare ia din ea ce înțelege, dar, mai ales, ce îi convine” (Ilie Rizu, p. 55-56); sau: „oricât îți dorești o clipă de fericire, nu ți-o poți smulge, însă o poți trăi când ți se oferă” (Ilie Rizu, p. 74); „firea omului este o țesătură nevăzută, din care, uneori, nici el nu mai poate ieși” (Ștefan Bucur, p. 88); „Tot singur ești. […] ca peste tot unde este urmă de om, singurătatea ajunge la toți” (Ilie Rizu, p. 203).
În ceea ce-l privește pe Ilie Rizu, funcționarul care putea urma, datorită studiilor sale, o carieră în învățământul primar, identificăm o manieră distinctă de locuire a solitudinii, una care îl apropie de condiția artistului. Ștefan Bucur, care-și înțelege cu adevărat fostul elev, îi susține interesul pentru scris, relatându-i povești cu tâlc de pe vremea lui, oferindu-i fișele pregătite pentru o monografie a Dobrotesei, îndemnându-l să cerceteze arhivele ori sfătuindu-l cum să închege materialul de viață adunat. „Eu îți ghicesc bucuria cu care împlinești treaba asta” – îi mărturisește dascălul; „scrisul te ajută. Nu o să te simți atât de singur, că îți știu firea, o să trăiești mai împăcat” (p. 145-146). Pe măsură ce cronica dobândește proporții, Ilie Rizu conștientizează rostul însemnărilor respective și pare mai puțin afectat de obsesia zădărniciei. Devine preocupat de felul cum va fi el însuși privit de posteritate („Dacă un singur om ar citi, dar și cu sufletul, cronica mea, mi-ar plăcea să se întrebe: Ce fel de om o fi fost acest Ilie Rizu? Ce drumuri și cu cât folos le-a străbătut? Unde și de ce a stat mai mult cu inima? Din ce și-a dorit, de câte o fi avut parte?” – p. 166), cu atât mai mult cu cât, din tot neamul său, doar el nu are descendenți direcți, fiind „primul căruia îi seacă uitătura”. Scriind, se simte aproape întreg.
Arhitectura cărții aduce laolaltă și alte destine: Florea Drașcă (zis Pleașcă), Teodora (despre care aflăm abia spre final că este fiica învățătorului), Osânză, Fătu, Gheorghe Păieran, Stanca, Victor, Florea Fârloiu, doctorul, Mișu, Uitatu, Bacșiș etc. Toți suportă marea istorie (pierderile celor apropiați pe frontul de luptă, nelegiuirile aliaților ruși, întovărășirea forțată, falsificarea alegerilor), căutând – după priceperea și nevoile lor – să facă loc în ea poveștii individuale. Fiecare își construiește, în timpul lumii, un timp numai al său, lăuntric, mai fidel convingerilor și trăirilor subiective.
Apreciem știința și harul cu care Dumitru Oprișor le prinde într-o țesătură originală, unde adevărul și rătăcirea, forfota și liniștea („de putrezește pământul”), binele și răul se urzesc reciproc, se adulmecă în noduri provizorii, așteptând vremi mai tihnite să le dezlege. Ori să le rotunjească.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025