Ziua e o pasăre albă,
cu aripi de cer deschis –
cine îndrăznește să o țină în palmă
zboară odată cu ea,
fără teamă de înalt, fără greutatea pașilor.
Respiră din zori lumină caldă,
se hrănește cu zâmbete uitate prin iarbă
și ciripește gânduri bune
pe ramul fiecărei ore.
O clipă de pace atârnă de gâtul ei
ca o picătură de rouă sfințită,
și când închizi ochii,
îți lasă pe gene o umbră de cer.
Ziua e o pasăre albă –
n-o încuia în colivii de griji.
Las-o să cânte
și vei învăța și tu zborul.
Umbra cu aripi
O pasăre gri s-a așezat pe marginea unei amintiri,
cu penele tremurând a tăcere,
cu ochii plecați înspre ieri.
Nu zboară – plutește încet în gânduri,
ca o barcă pe un râu fără mal,
purtând sub aripi ce n-a fost spus.
Din când în când, lasă în urma ei
o pană de regret,
un fulg de ce-ar fi putut fi.
Și totuși, e blândă.
Ne învață să iubim umbrele
ca pe niște surori ale luminii.
Păsările care visează cu ochii deschiși
Păsările acestea nu pleacă nicicând,
stau pe creanga unui vis care nu se termină.
Au ochii limpezi, ca izvoarele mute,
și ciocul deschis doar pentru lumină.
Când treci pe lângă ele, nu zboară,
ci se uită în tine – și te scriu.
Un poem iese din umbra pașilor tăi
ca o pasăre albă dintr-un Dumnezeu viu.
Nu le poți atinge, nu le poți fura:
sunt făcute din clipa dintre două secunde.
Ele știu cântecul care schimbă
întunericul în muguri și rănile în frunze.
Orologiul cu pene
Pe peretele din salonul tăcerii
atârnă un orologiu ciudat:
la fiecare oră, în loc de cuc,
iese o pasăre din alt anotimp.
Ea cântă o clipă —
sunetul unei vacanțe,
un râs de fată,
o păpușă pierdută.
Apoi dispare în lemnul
care nu uită nimic
Valeria BILȚ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025