Ultimul Gheorghe
Mi-e teamă că în acești ani de restriște
Se naște, undeva în țara asta tot mai părăsită,
Românul care peste un veac, ce pare inaccesibil,
O să fie ultimul care va rămâne în România,
Ar putea să-l cheme Gheorghe.
Atunci o să se adune lume străină în jurul lui,
Deși o sută de ani pentru un om va fi o bagatelă,
Dar el va face senzație prin numele greu de pronunțat
Și faptul că vorbește o limbă dispărută pe aici,
Căreia i se spune română.
Va fi întrebat cum de a rezistat de unul singur,
Iar el o să răspundă că speranța revenirii românilor
I-a dat putere să poarte dorurile pe umeri,
Pentru fiii, nepoții, prietenii și vecinii,
Precum și vremurile de altădată.
Mulți au să dea din cap neîncrezători,
Și vor crede că bătrânul vorbește aiurea,
Căci români nu au trăit niciodată pe aici,
Doar Gheorghe a ajuns cumva prin zonă,
Venind din alte zări.
Curând se va odihni și el sub o cruce ieftină,
Înhumat de câțiva vecini miloși,
Care vor scrie pe lemn doar câteva cuvinte
Lăsate de bătrân, dar neînțelese de ei:
„Aici e îngropat ultimul român din România,
Cu numele de Gheorghe”.
Tancul din grădină
Am găsit un tanc în vie,
Blocat de o păpădie
Firavă, dar furioasă
Pe arătarea fieroasă.
Subțirica-nverșunată
L-a abordat deîndată,
Dovedind că nu-i e teamă,
Chiar de nu erau de-o seamă.
– Arată-mi dacă ai permis
Să intri-n acest paradis,
Unde este numai pace
De o veșnicie-ncoace.
– Dă înapoi, monstru greoi.
I-a poruncit și un trifoi,
Și ajungă-ți sub șenile
Buruienile senile.
– Aici toți avem o treabă,
A strigat și-un fir de iarbă,
Du-te unde găsești vină,
Iar de nu-i, prinde rugină.
Tancul cel de jucărie
Nu mai avea baterie,
Dar l-am luat eu de-acolo
Și l-am aruncat cât colo.
I-a dus dorul nepoțelul,
Nu știa el, mititelul,
Că șenilata lui dragă
Revoltă grădina-ntreagă.
Petru RACOLȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024
