Cu ochi deschiși minunii
Mă trezesc într-o oarbă lumină
ca dintr-un vis neîmplinit.
Mă întreb de unde vin și
încotro mă-ndrept –
pe ce cărări în încâlcit păienjeniș?
Și sângele-mi nebun aleargă
spre rădăcinile obscure-ale ființei.
Sub pielea mea trăiește-o altă ființă
ce-așteaptă să spargă
carcasa ei de lut?
Ce zei să chem
din mituri vechi să-mi rupă trupul
de umbra ce mă leagă de pământ
și să renasc, ca și un fluture,
cu aripi de culoarea
altui timp?
Mai ști-voi, atunci,
care e prima mea naștere,
care-i ființa dintâi?
Și-mi curge gândul în lanuri
de entități albastre
și ceruri se vor naște
rotund să ne cuprindă,
o singură ființă
cu ochi deschiși minunii,
cu-n dor ce nu se vinde.
Un dor de sângele cuvântului
ce visul împlinește-n rostire tăinuită
și-n dezlegarea gândului obscur.
Rodica DRAGOMIR
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025