nihil sine amore
în lagărul în care dorm inimi
una singură stinge lumânarea
…lacrimii de vânt
te-am căutat o viață
cum orbul aleargă după plânsul
luminii
uneori ți-am găsit urma
gura-ți săruta altă umbră
alți pași
am fost cerșetorul
de la colțul străzii tale
până pielea palmelor
mi-a devenit pergament
până umbrele mi-au invadat gura
și n-am putut să mai strig
am rătăcit toamnele una câte una
mințindu-mă că frunzele
mă iubesc
până am obosit
și tălpile mi-au sângerat
cenușă
mânăstire
alergi prin castelul gotic
al vieții tale,
printre ziduri reci
și fără aripi de înger
la colțuri.
auzi ecoul gândurilor pulsând
cu brațe goale
și icoane
nude de vise.
cu fiecare secundă
el te-a învățat să taci,
asemeni umbrelor ce le porți
în tine.
pe umeri tăcerea se dezbracă
de culoare.
a fost întotdeauna
și aici și dincolo…
întuneric!
virginitatea visului
prin așternutul în care regăsesc
virginitatea visului,
sălbatic îmi zvârcolește sângele,
animal de jad
ce mă pândește noapte de noapte
după colțul gândului,
un lup flămând,
în ochii căruia
apare iar și iar luna.
dragostea ta mareea
în care îmi spăl murdăria neîmplinirilor
așteptarea
așteptarea îmi încălzește umbrele.
aștept omul ce roade cu dinții cuvântului
flacăra fântânii,
așterne poteci în toamna iubirii,
pentru lacrima sub care germinează
versul.
poemul acesta nu are margini,
colțuri sau rotunjimi,
este… spovedanie,
este el însuși așteptare,
așteptarea ce-mi împresoară sufletul,
așteptarea în care tălpile fumegă,
călcând peste lumină!
Adela CONCIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024