Am început să citesc jurnalul poetului Ioan Pintea, Proximități și mărturisiri (ediție adăugită), apărut la Editura Polirom în 2025, într-un târziu de toamnă, când lumina apunea-n straturi paralele, printre adâncimile cărora mai cădea câte-o frunză din părul de sub fereastră și zburau milioane de gâze, ca și cum s-ar zbate să mai prindă o ultimă rază. „Bun moment!” – m-am gândit, pentru că întotdeauna toamna deschide o altfel de insațietate a lecturii. Cam așa era vremea când l-am întâlnit prima oară pe Ioan Pintea, acasă la el, la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița, la „Întâlnirea revistelor de cultură din Nord”. Eram mulți oaspeți în biroul unui cărturar, care ne arăta cu o aproape copilărească bucurie consistentele volume, albume, antologii pe care le-a realizat la Biblioteca „George Coșbuc”, pe care o conduce de ani buni, care ne-a purtat prin clădirea – atunci în lucru – a Casei Colecțiilor și care, cu aceeași bucurie, a deschis vitrinele cu manuscrise din holul bibliotecii și ne-a citit fragmente din corespondența familiei Pillat.
„O să-l cunoști. E om fain. O să-ți placă.” – spunea Delia Muntean, care m-a însoțit la această întâlnire a mea cu lumea literară, prima la care mergeam altfel decât din postura de cititor și de admirator. Delia mi-a întins discret volumul O sută și una de poezii, deschis la Țâpuritura pe care am citit-o pe nerăsuflate, în timp ce biroul poetului se umplea de invitați. Și, așezată pe un colț de fotoliu, citind „mă! Io cân’ am fă’ Maramureșul / zice Domnul, / m-am răzgândit de trei ori”, simțeam cum aerul devine dens și palpabil de puteai să-l tai cu cuțitul. A fost o fericitoare emoție-botez a curajului apropierii de această lume.
Jurnalul lui Ioan Pintea te prinde de mână și te conduce, îți sugerează o grilă de lectură, îți pune înainte un uriaș decor cu o bibliotecă, la cioplirea căruia a lucrat îndelung. După care îți lasă libertatea de a alege raftul preferat, cu toate ale sale. Sunt rafturi și scene în care se înscriu la cuvânt cărțile, autorii și eroii lor, prieteni, scriitori, copilăria Runcului cu tot parfumul ei, peste care vin tablouri cu chipul, cuvântul ori mărturisirile lui N. Steinhardt. Autorul le așază delicat în decor, fără o ordine prestabilită, cu o firească integrare în rânduielile firești ale preotului-cărturar, fără o ierarhizare rigidă, ci mai degrabă pe criteriile anotimpurilor sufletești.
Ioan Pintea, „copilul îmbrăcat țărănește”, cel care păzea vacile părinților în pădurea de mesteceni a Runcului, se plimbă cu privirea, cu gândul și cu condeiul pe firul roșu al unei evoluții intelectuale, cărturărești, duhovnicești. El devine. De la copilul care silabisește Psaltirea bunicii Maria, ascuns după căpița de fân, până la elevul „îmbrăcat țărănește, cu pălărie, cu traista pe umăr și cu o carte în mână, între doi cai negri”, și-apoi la tânărul care urcă spre Rohia lui N. Steinhardt.
Însemnările autorului sunt tot atâtea tatuaje ale timpului, încrustate încă din adolescența sa de elev la liceul care avea clădirea într-un castel, în care, cu voluptate, „trăia baroc”, într-un timp asemănător unei iluzii, într-o lume unde „profesorii aveau ținută de aristocrați, elevii erau discreți și, ca o binecuvântare, ocoliți și neglijați de politicile tineretului revoluționar”. Totul se petrecea într-o tinerețe ornamentată cu idealuri, când și-a construit o „heraldică personală” care i-a fost merinde necesară și îndestulătoare pentru a supraviețui după plecarea de la Castel.
Nu te lasă în pace acest jurnal, pentru că nu știi niciodată ce urmează: o poveste despre copilăria de la Runc, despre oamenii cu nume fermecătoare din satul cu rânduieli bine încrustate în suflet, apoi o schimbare de ritm și o pregătire minuțioasă și elevată a unei predici, după care vine poate o povață către fiul Andrei, apoi un lung șir de autori citiți ori un splendid și înduioșător tablou din curtea casei de la Chinelnic. Pintea nu citește o carte, citește un raft deodată. Peste ele se așază apoi imaginea urcușului spre Rohia, a savuroaselor dialoguri cu N. Steinhardt, apoi vine Crăciunul la Runc, cu toată „rumoarea din târnaț” a colindătorilor. Și, precum aromele care se toarnă peste un vin care dă-n clocot, se așază stările de grație ale autorului fie când privește tablourile într-un muzeu, fie atunci când ascultă o muzică bună sau vede un film mare. Și tot așa, cartea te agață, te prinde, te duce, te urcă și te coboară, într-un carusel nu întotdeauna comod, pentru că-ți solicită atenția , dar din care nu vei mai vrea să ieși. Acolo e bine, în acea lume a rafturilor bibliotecii sentimentale a lui Ioan Pintea.
Un raft privilegiat este acela unde Ioan Pintea captează și pune în ramă replicile lui N. Steinhardt, cel care i-a fost deopotrivă pedagog, învățător și Avvă, cel care i-a arătat calea „care te scoate în luminiș și te lasă singur să-ți descoperi drumul către sine”, cu care are „taifasuri lungi, nefandosite despre literatură, monahism, exil, muzică, arte plastice, generația interbelică”. În mod inevitabil, raftul tinereții lui Ioan Pintea se intersectează sentimental și livresc cu cel în care l-a așezat pe N. Steinhardt. A bătut ani buni cărările Rohiei, însoțindu-și maestrul, din vremea în care era „tânăr și topit de idealuri”. Urca dealul cu sute de întrebări și cobora cu tot atâtea răspunsuri venite de la omul adulat și prețuit în cercurile literare. Cu toate acestea, puțini erau cei care-i erau efectiv alături.
Scene trăite și scrise la o temperatură foarte înaltă, fragmente antologice pentru istoria literaturii, pentru canonul prieteniei, al relației dintre discipol și maestru sunt cele care descriu înmormântarea Părintelui Nicolae, cu lume multă și suspect de amestecată. Aici face un stop-cadru în 2 aprilie 1989, la ora 12.30, la Rohia, avându-i în rama conturată ad-hoc pe o parte dintre nobilii literaturii: Adrian Popescu, Alexandru Paleologu, Mihail Șora, Adrian Marino etc. Geaman-tanul cu manuscrisele lui N. Steinhardt capătă valențele unui personaj, care, prin zgomotul în-mormântării, se insi-nuează cu un foșnet discret prin mulțimea amestecată, suspectă de la înmormântare, până ajunge în portbagajul mașinii pentru a fi preluat de Ioan Pintea, cel căruia îi era destinat. Aceasta e una dintre cele mai puternice scene ale cărții.
Există și un raft al fericirii unde se conturează, involuntar, puzderie de definiții ale ei, care se ițesc neașteptat dintr-o carte, din starea de grație a ritualului livresc de pregătire a predicilor, dintr-o întâlnire, dintr-un dialog, dintr-un film, dintr-un tablou, din liniștea ierbii, din credință, copilărie, prietenie, iubire, smerenie, apostolat, rugăciune, înțelepciune. „Sunt extrem de fericit că tinerii în general și mai ales tinerii cărturari îl înțeleg așa cum se cade pe N. Steinhardt” – spune poetul după corespondența cu Robert Lazu, cel care afirmă că ar vota oricând fără ezitare pentru canonizarea lui. Fie că e „buimăcit de fericit” recitind Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, fie că se simte „scutier și serv deopotrivă” în urma întâlnirii cu Ioan Pop, fie că descoperă surprinzătoare „texte șperaclu” în lecturile sale, fie că mărturisește fericirea „unui biet ucenic”, care e „de-a dreptul topit” când află că Monicăi Lovinescu i s-a citit înainte de moarte un fragment din volumul său Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, fie că ascultă clopotele bisericii sale din Chintelnic, „trase cu atâta râvnă de nea Ghilu”, și aude prin ele glasul Domnului, fie că-i vine să plângă de fericire că „bețivul de elită” al satului se întoarce spre biserică, fie că slujește lui Hristos „îngânat de o pasăre a cerului” care intră în biserică în timpul slujbei și cântă dimpreună cu corul, Ioan Pintea demonstrează că fericirea rămâne o opțiune personală.
Mai e apoi un raft al autorilor, al literaturii, al filosofiei, al istoriei, al poeziei, un raft în care sunt așezate cărți cu nemiluita, pentru că Ioan Pintea era un devorator de cărți încă din tinerețea când trăia cu voluptate în „aerul lin al lecturilor”, care îi sădesc gândul că, poate, într-o zi, el însuși ar putea iniția, construi și publica dialoguri cu scriitorii pe care-i admiră. Aici vin deopotrivă observații, comentarii fine pe marginea lecturilor, eseuri, precum și o imagine a preotului care-și pregătește cu atenție predicile, la umbra părului din Chintelnic, care așază firesc pe aceeași pagină pe Rilke și pe Ioan Ciocan din Chintelnic, legați prin propria filosofie și prin raportare la Celălalt. Și tot aici vin memorabilele întâlniri și lungile povești cu prietenii, așa cum e noaptea de neuitat din casa și din beciul cu vin ale profesorului Ion Săcălean, dimpreună cu Alexandru Paleologu, Radu Săplăcan și Gavril Țărmure, cu care-au cântat cântece din Oaș.
Jurnalul său nu e datat. Și la ce-ar folosi canoanele timpului? Temporalitatea e jalonată doar de marile întâlniri, de fixarea în anotimpuri, nu în vârste, de amintirile stârnite de inerentul proustianism. Relația cu timpul vine din dialogurile sale cu prea-grăbita lui trecere și foarte rar apar date explicite.
Prin cuvintele celor care apar în jurnal se conturează o lume, o epocă, o trecere de la un regim la altul cu toate ale lor, bune și rele. Întâlnirea cu doamna R. și povestea avortului neconsumat, întâlnirea cu W. – un creștin bun, evlavios, care-și exprimă lehamitea pentru politicul pe care-l urăște pentru lipsa de caracter, de onoare, demnitate –, aducerea la biserică a lui I.U., fost „bețiv de elită”, pe care-i vine să-l ia în brațe ca pe un frate etc. Apoi, întâlnirile cu preoții cu care stă la lungi taifasuri în pridvoare ori sub vie, pe drumuri, adesea împreună cu fiul Andrei, ale cărui însemnări și remarci „au ceva din condimentele pe care îi place atât de mult să le pună în mâncare”. Toate acestea mențin mărturisirea poetului la o temperatură înaltă.
Și mai este un raft al liniștii de acasă, al emoției întoarcerilor și a reîntoarcerilor. Clipele de sub părul din curtea casei parohiale au parfum de tihnă. Și mai e amintirea unor oameni simpli, precum Nicolae Ghepeș, cel care-a salvat, în anii ʼ70, nu puțini oameni de la înec, microbistul care are grijă de flori, de curtea casei parohiale, cel care și-a dezbrăcat cojocul și – precum tata Anchidim – i l-a pus pe umeri lui, tânărului preot, „ca să nu vă fie frig, dom’ Părinte!”
Mă întreb ce i-ar răspunde acum, după atâția ani, Ioan Pintea lui Nicolae Ghepeș. Poate: „Sunt un om ca oricare altul. Cu griji, cu bucurii. Mulțumesc că nu mi-am pierdut capacitatea de admirație. Și fericit că sunt preot și pot sluji Sfânta Liturghie”.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026