Așteptasem în toamnă ca premiul să-i revină lui Mircea Cărtărescu, unul dintre candidații favoriți. Însă decizia juriului suedez s-a oprit la scriitorul maghiar László Krasznahorkai (1954, Jula/Gyula). Pe lângă romanele transpuse în numeroase limbi, vor fi contribuit și prestigiosul Man Booker International, două premii pentru roman în traducere (versiune în engleză de poetul de origine maghiară George Szirtes), ecranizările după scenariile sale realizate cu cineastul maghiar Béla Tarr, opera Valuska de Peter Eötvös după romanul Rezistența melancoliei, prezentată la Opera de Stat din Berlin în 2004, și, înainte de toate, actualitatea mesajului cărților sale.
Chiar dacă, pentru majoritatea cititorilor români, numele autorului era necunoscut, romanul Satantango (1985) fusese publicat în română (Curtea Veche, București, 2012) în traducerea Anamariei Pop. Rezumatul și o notă biografică figuraseră în Dicționarul romanului central-european din secolul XX (coord. Adriana Babeți, Polirom, 2022, v. p. 612 și 640), László Krasznahorkai fiind citat în mai multe rânduri alături de alți romancieri din același spațiu, printre care și Mircea Cărtărescu. Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim (2016) și a doua versiune în română din Satantango, datorate lui Ildikó Gáboș-Foarță, au fost tipărite în 2021, respectiv 2022, la Pandora (Grupul Editorial Trei, București), în colecția Anansi, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Traducătoarea le-a adăugat, în 2025, romanul Zsőmle s-a dus (2024), din care au apărut fragmente în Littera nova (nr.12/2025, Madrid, p. 144-146).
Într-un interviu luat la Berlin în 2016 de prozatorul britanic Adam Thirwell (v. trad. Cătălina Frâncu, Convorbiri literare, nr. 11/359, 2025, p. 15-23), scriitorul se înfățișează în adolescență ca un revoltat împotriva spiritului burghez din familie (tatăl avocat), mai târziu tot nonconformist și anticomunist. A dus o viață de boem rătăcitor, colindând sate și orășele, încercând să scape de serviciul militar, a făcut munci sezoniere. Deși cu întreruperi, a urmat studii juridice, apoi filologice. Lucrarea de licență i-a fost despre prozatorul Sándor Márai (1900-1989), unul dintre autorii maghiari care i-au influențat cărțile. A debutat ca scriitor profesionist cu proză scurtă în 1975, iar publicarea romanului Satantango l-a plasat printre cei mai importanți scriitori maghiari. Au urmat alte romane, printre care: Melancolia rezistenței (1989), Război și război (1999), Ultimul lup (2009), culegeri de nuvele, eseuri și scenarii de film. Luându-i-se pașaportul, n-a ieșit din țară până în 1987. În ʼ89 a stat la Berlin cu o bursă DAAD. După 1989, a devenit un critic acid al regimului de la Budapesta. Călătoriile în țări din Asia își vor pune și ele amprenta asupra stilului său. Poetul american Allen Ginsberg, la care a locuit o vreme la New York, l-a ajutat să-și clarifice anumite probleme tehnice în timp ce scria Război și război. Comparate adesea cu scrierile lui Gogol, ale lui Bulgakov sau ale lui Kafka, romanele sale unice ca stil îl așază printre scriitorii europeni contemporani dificili, cu pagini curgând în meandre neașteptate, pe alocuri fără semne de punctuație. El însuși menționa în interviul cu Andrew Thirwell impactul asupra sa a scriitorului britanic expatriat Malcolm Lowry (1909-1957), al cărui roman Sub vulcan relata ultimele douăsprezece ore (Ziua Morților) din viața consulului britanic alcoolic din Mexic în monologuri interioare confuze ale diferitelor personaje. Alte influențe asupra scrisului său, sau pur și simplu consonanțe, se regăsesc în neobarocul autorilor latino-americani, la fel și în tehnicile postmodernismului nord-american și european.
Titlul, cu o aluzie la piesa Tango (1965) de Slavomir Mrožek, prin prezența spiritului malefic, amintește că Argentina, țara de origine a tangoului, a fost și refugiul a numeroși naziști după Al Doilea Război Mondial, în timpul primului mandat al lui Juan Perón. Pe de altă parte, tangoul pare să sugereze ritmul romanului, impus și lecturii, asemenea pașilor dansului, alternând mișcările simetrice cu opriri bruște sau cu alunecări tărăgănate. De unde și durata de șapte ore a versiunii cinematografice. Cuprinsul dezvăluie o structură circulară, primele șase capitole fiind numerotate în ordine crescândă, descrescător în partea a doua, ultimul închizând cercul. Mottoul „Atunci prefer să scap așteptând. F.K.” trimite la romanele lui Franz Kafka.
În primul capitol – „Vestea că vin” –, cel poreclit Futaki, crezând că încă visează, este trezit de un dangăt de clopot inexplicabil de vreme ce capela cea mai apropiată are turnul dărâmat. Privește lumea de afară de la fereastra „cât o gaură de șoarece” a bucătăriei casei familiei Schmidt, fiind amantul șchiop (aluzie la diavol?) al soției. Imaginea caselor țărănești în ruină îi stârnește viziunea propriei morți chinuite pe cruce, dar și hotărârea de a pleca de acolo neîntârziat, căci fosta colonie, înfloritoare la început, părăsită deja de cei apți să plece, acum e muiată de ploi, mustind a noroi. Descompunerea nu e doar vizibilă, ci percepută cu toate simțurile. Mucegaiuri, duhori, miasme ale dejecțiilor animale și umane, sunetele devoratorilor „instrumentiști” – șoareci și șobolani – trosnete, pârâituri, scârțâitul obiectelor care „vorbesc” între ele, pânzele de păianjen acoperind ruina, buruienile reacaparând teritoriul. Astfel se insinuează tema timpului devorator (ovidianul „Tempus edax rerum”).
O mână de locuitori ascunși în casele lor în degradare continuă să viețuiască supraveghindu-se, pândindu-se, bârfind, mințind, vorbindu-și când și când în propoziții scurte, într-un limbaj suburban, presărat din belșug de înjurături. Numele lor de familie (Schmidt, Halics, Kráner, Horgos etc.) trădează amestecul de neamuri. Intelectualii așezării, nenumiți, sunt directorul școlii desființate și doctorul care nu-și mai practică meseria. Cu niște bani („ochiul dracului”) obținuți din vânzarea vitelor, doi dintre ei, împreună cu Futaki, plănuiesc să plece pe furiș. Însă alcoolizați, învinși de inerție, rămân în așteptarea salvatorului Irimiás și a adjutantului său Petrina, despre care se zvonește că au „înviat”, după un an jumătate de când au dispărut și au fost crezuți morți. O nouă temă majoră: cea a salvatorului, eminamente politică.
„Învierea” celor doi se petrece în instituția din oraș al cărei șef e Căpitanul, unde două ceasuri măsoară timpul în mod diferit: unul al trecerii terestre, cel de-al doilea, al eternității. Numai că „salvatorii” se dovedesc a fi infractori lefteri, abia ieșiți din închisoare, citați să dea seama în fața autorităților. Vestea că vin e adusă celor din colonie de fiul infractor deja, la cei doisprezece ani, al familiei Horgos, aprinzând fantezia coloniștilor. Locul lor de întâlnire este cârciuma așezării, și ea în jalnică decădere, cu resturi de afișe, reclame de Coca-Cola, o masă veche de biliard, mucegai pe pereți și invazie de gândaci (șvabi). Intră în scenă țăranul Kerekes, cu o forță amintind de vechii haiduci, izbind cu pumnul în masă să i se mai aducă o sticlă de vin. Cârciumarul burtos ca un păianjen, spre deosebire de ceilalți, e singurul conștient de ce hram poartă cei așteptați. El se teme că agoniseala îi va fi revendicată de Irimiás, cel care îi dăduse ideea afacerii. E prezent și Halics, soțul femeii bigote, „cu inima stearpă”, „suflet de slugă”. Așteaptă să i se toarne și lui un pahar de vin, muiat de „ploile lăuntrice”. Sosește bătrânul căruțaș, acum taxator de autobuz, și confirmă că i-a văzut el însuși pe cei doi în Vechiul Cartier Valah din oraș. Soția lui Halics, „ghidată” de steaua ce i s-a părut că o văzuse pe cer, vine vestind cu glas sonor „Învierea” și „Apocalipsa”. Apare apoi și ispititoarea doamnă Schmidt, pe care Halics o aseamănă cu vara, dar soția lui o privește clocotind de ură. Nou-venita fantazează despre viitorul de basm ce-l va trăi alături de fostul ei iubit, Irimiás, lăsând în urmă „groapa de gunoi”. Însă mirosul ce-l simte obsesiv e cel de pământ. (Să fie o aluzie la memoriile lui Márai, Pământ, pământ, din 1971?)
Capitolul „Se întrezărește” e un adevărat tur de forță al autorului. Dens, abundând de referințe livrești și istorice, solicită memoria cititorului, conducându-l spre asociații diverse. Șocant prin contraste, prin negura gotică, violența și oroarea ce le evocă, e greu de citit în flux contiuu. Protagonistă e fetița retardată a familiei Horgos, Estike. Mereu bolnavă, orfană de tată, bătută de mama veșnic beată, respinsă de cele două surori mari ce-și fac veacul pe bani fie la crâșmă, fie la moara părăsită, îl iubește și-l admiră pe fratele adolescent, Sanyi. Acesta nu doar că o bruftuiește, ci profită de naivitatea ei, amăgind-o cu basmul copacului-care-face-bani, răsădindu-i în minte propriile-i vise de putere. Spre a fi acceptată de el, refugiată în hulubăria părăsită de sub streașina casei, Estike va încerca șă-și dovedească puterea luptându-se cu pisica neagră Mițur. (O pisică neagră fusese zărită deja de doctor furișându-se printre dărăpănăturile coloniei, ca o invocare a Răului.) „Lupta” inegală, descrisă de autor cu lux de amănunte, ne duce cu gândul la povestirea gotică Pisica neagră a lui Edgar Allan Poe. După ce pisica, rănită și epuizată, nu mai răspunde atacurilor ei, cuprinsă de milă, Estike aproape că renunță. Însă când constată că biata pisică i-a murdărit „teritoriul”, furia și dorința ei de răzbunare nu cunosc margini. Ademenind-o cu laptele în care pusese otravă pentru șobolani, o silește să-l bea. Deși realizează că „victoria” ei e la fel de insuportabilă ca o înfrângere, pleacă înveșmântată în puloverul prea mare al mamei, cu pisica moartă în brațe, să-i prezinte lui Sanyi dovada curajului ei. Numai că, ajunsă la copacul-care-face-bani pe care-l udase zilnic, constată că banii îngropați i-au fost furați. Fratele admirat, acum beat, cu primele semne ale bărbăției apărute pe bărbie, în loc s-o laude, o bruschează din nou. Iar când descoperă în buzunarul ei punga cu otravă de șobolani, o îndeamnă cu cruzime să-și pună capăt zilelor. Pe drumul spre cârciumă, întâlnindu-l pe doctor, singurul care o veghease când fusese bolnavă, fetița se agață cu ultima speranță de paltonul lui. Numai că și acesta, el însuși doborât rău, în loc s-o îmbrățișeze, o gonește. Respinsă de toată lumea, fetița se refugiază în castelul ruinat, înghite praful alb și sfârșește culcată alături de pisica moartă, sperând fericită – așa cum se visase de multe ori zburând – că vor veni doi îngeri s-o ducă în ceruri.
Un nume apărut parcă în treacăt în capitol, Korin, cel al acordeonistului vizionar orb pe care-l întâlnise Estike la șapte ani, când a fost dusă pentru prima oară la oraș, nume identic cu cel al bunicului evreu-slovac al autorului, schimbat ca să-și ferească familia de persecuții, conduce lectura spre o analogie cu istoria recentă.
Tangoul satanic, promis de titlu, se va dezlănțui în ultimul capitol al primei părți la cârciuma în care cei rămași în colonie, încălziți de băutură și de soba de gaz ce acum duduie încinsă, vor să danseze. E adus din depozit acordeonul și, deși Kerekes începe cu ciardașurile tradiționale, dansatorii surescitați cer să le cânte tangouri. Dansul satanic va dura până în zori, când vor cădea epuizați, învinși de somn, acoperiți treptat de pânzele păianjenilor ce țes de acum nestânjeniți. Singurul trezit din beție e acordeonistul, care-și cântă melodii melancolice, așteptându-i pe salvatori.
Primul capitol din partea a II-a (tot VI) prezintă „Cuvântarea” lui Irimiás, divizată de comentariile naratorului. Este o veritabilă lecție a tehnicilor de manipulare, amintind de discursul lui Antoniu din Iulius Caesar a lui Shakespeare. Erijându-se mai întâi în anchetator al morții fetiței, expuse pe un catafalc improvizat pe masa de biliard, Irimiás devine acuzator, stârnindu-le celor adunați sentimentul unei vini colective și al remușcării pentru tragedia petrecută. Incluzându-se pe sine între cei vinovați, îi absolvă tot el, declarând moartea „oiței rătăcite” o fatalitate. Revenind mereu la tragedia din colonie, îi amăgește cu întemeierea unei comunități utopice, un fel de insulă a fericirii, în fostul conac Almássy, făcându-i astfel părtași la o misiune secretă ale cărei detalii le știe doar el. Singura problemă fiind banii, îi avertizează și de riscul de a-i pierde. Însă recăpâtându-și și încrederea, și speranța într-un viitor mai bun, cei de față (cu excepția cârciumarului) îi oferă ei înșiși banii lor. Mimând că ezită să-i ia, în cele din urmă acceptă, propunându-le cu „generozitate” ca din banii aceia să se plătească cheltuielile pentru înmormântarea fetiței. Cu promisiunea că se va întoarce, pleacă spre oraș însoțit de Petrina și de tânărul recrutat prin măguleli Sándor Horgos, un „Michiduță”, după doamna Halics. Însă în drumul lor spre oraș, refugiindu-se spre a se odihni aproape de castelul Wenckheim, cei trei au parte de o experiență halucinantă, terifiantă până și pentru cinicul Irimiás. Mai întâi aud o muzică misterioasă, apoi li se pare că văd coborând din cer două forme albe, iar trupul neînsuflețit al fetiței se înalță și planează în aer (ca mireasa din pictura lui Chagal). Petrina, amintindu-și că a fost botezat, încearcă să spună o rugăciune învățată de la bunica sa. Însă necredinciosul Irimiás își revine repede, liniștindu-i pe cei doi cu „misiunea” ce o au de îndeplinit.
Între timp, cei din colonie, plini de speranță, pornesc cu bagajele spre conacul Almássy, unde însă îi întâmpină doar ruine. După o noapte petrecută în frig, flămânzi, trecând ora când salvatorul lor le promisese că se va întoarce, sunt cuprinși din nou de deprimare și de neîncredere, acuzându-se reciproc. Iar Krámer își varsă furia pe bătrânul Futaki, bătându-l. La venirea sa, Irimiás profită de prilej să-i rușineze și să-i anunțe că, din motive ce nu le poate dezvălui, planul inițial trebuie amânat, încredințându-i însă de importanța lor ca participanți într-o misiune secretă. Reușește astfel să le trezească nu doar încrederea în viitor, ci și mândria. Apoi îi convinge și de necesitatea de a fi trimiși în locații diferite. Căzuți iar în capcana argumentelor manipulatorului, cu un avans de câte o mie de forinți, tot din banii lor, sunt expediați, conform abilităților, spre „posturile” de observație din locuri frecventate de mai multă lume: doamna și domnul Schmidt la o măcelărie, soții Kráner la o croitorie de damă, familia Halics la parohia evanghelică, spre încântarea doamnei. Directorul școlii e lăsat temporar, spre a fi instruit, în grija unuia pe nume Streber. Singurul care refuză „repartizarea” este Futaki, ambiționând să-și găsească singur un post de portar de noapte. Însă, din câte se înțelege, nici pe el nu-l va scăpa din ochi „mântuitorul” lor.
Penultimul capitol oferă „mostre” ale modului de manipulare a limbajului. Subalternii „traduc” în limbaj de lemn rapoartele lui Irimiás destinate căpitanului, aplatizând caracterizările lui savuroase, menite parcă să-i discrediteze, cu excepția lui Futaki, pe cei recrutați. Moment în care cititorul se simte oarecum frustrat că nu are acces la textul original, chiar dacă traducătoarea a reușit să-și facă din meserie o artă. Nu degeaba scria ea că și traducătorilor li s-ar cuveni o părticică din Nobel. (v. „În labirintul lui Krasznahorkai”, Neuma, nr. 11-12 , 2025, p. 19, online).
În ultimul capitol, devenit primul, doctorul, adus acasă de la spital, își aruncă ceasul de mână. Hotărât să bea de acum cu măsură, se reinstalează pe postul său de observație de la fereastră și, spre a-și păstra memoria, continuă să noteze în jurnal și în caietele individuale despre vecini ceea ce-și imaginează că ar trebui să se petreacă, dar de fapt nu se întâmplă. La un moment dat, aude din nou dangătul misterios și chiar descoperă între ruinele capelei o arătare stafidită și plângăreață, care lovește clopotul și repetă peltic ceva despre venirea turcilor. În cele din urmă, doctorul devine el însuși cel care scrie romanul, ce se termină așa cum a început, în dimineața când dangătul de clopot îl trezește pe Futaki. Un îndemn pentru cititor să-și reia lectura.
E de mirare cum a putut să apară în 1985, în Ungaria, cartea ce făcea nu doar aluzie la sistemul de supraveghere polițienesc, ci conținea și un îndemn la trezirea din abulie. Explicația e oferită de autor în interviul dat scriitorului britanic Thirwell. Anume că directorul editurii, care înainte făcuse parte el însuși din sistem, voise să-și afirme independența. Ceea ce n-a exclus consecințele pentru autor. După patruzeci de ani de la apariția romanului, recunoaștem plasa țesută de păianjeni și în acel w.w.w. ce a cuprins întreg globul, un sistem de supraveghere mult mai sofisticat și înspăimântător, iar în rețelele de socializare, mijloace de manipulare uneori de-a dreptul „satanice”.
Ana OLOS
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026