Într-un climat poetic în care supraexpunerea tinde să concureze însăși substanța textului, întâlnim autori tentați să acopere fragilitatea ideii sau precaritatea tensiunii interioare a discursului liric. În loc să pună poezia în lumina reflectorului, compensează absența densității semantice încercând să joace cartea unui performance neconvingător. Ne trezim cu lăcătuși-mecanici sau altfel de cârpaci în poezie, nevoiți să jongleze cu roluri și jocuri scenice ca să poată acoperi goliciunea muzelor lor.
Nu ambalajul este pus în discuție, ci consistența poeziei din interiorul lui. Indiferent de formulele ei estetice, poezia rămâne recognoscibilă prin capacitatea ei de a produce o vibrație afectivă sau existențială, dincolo de simpla lectură a textului.
În acest sens, volumul lui Adrian Vasile Iftime Clandestin în Parnas (Editura Eikon, București, 2025) nu forțează o instalare în templul consacrării poetice – simbolizat de muntele din titlu –, ci se conturează ca o prezență discretă, aproape subversivă, apărând cuvântul de propria lui uzură. Adevărata forță a limbajului se naște uneori din tăcerea lui.
Poemul Cuvinte este emblematic pentru această poziționare: repetiția imperativă „nu trageți în cuvinte!” nu reclamă efectul rostirii, ci protejează tensiunea ei interioară: „nu trageți în cuvinte! / uneori ele sunt mai vii atunci când nu vorbesc / se adăpostesc undeva și din tăcerea lor ni se face sete dor boală iubire”; „nu trageți în cuvinte! / tăcerea va striga în gura mare pe străzi / doar îmbrățișați ne vom privi printre atâtea lumini și umbre / ne e frică de cuvinte mari și mici și le omorâm pentru a câta oară”; „nu trageți în cuvinte! / ne vor crește aripi de atâta liniște”. Vibrația afectivă relevată prin sintagma „ni se face sete dor boală iubire” nu e rezultatul unei retorici expansive, ci al unei presiuni lăuntrice care transformă cuvântul într-un spațiu de locuire fragilă.
Clandestinitatea nu înseamnă marginalitate, ci asumarea unei rătăciri poetice dincolo de iluzia realității în care poetul se trezește: „Spre dimineți mă scutur de iluzii / Deși mai port pe pleoape un destin / Ce îmi trimite peste timp aluzii / Pe calea unui zâmbet clandestin” (Vis rătăcit). „Scuturarea de iluzii” nu indică un moment de deșteptare cotidiană, ci o trezire în conștiință, o ieșire de sub masca aparențelor și a convențiilor. Odată produsă această dezvrăjire, poezia nu mai rămâne neutră, devine instrument de revelare, de demascare, de confruntare directă cu fragilitatea existenței. Trezirea produce o dublă mișcare: eliberarea de iluzie și expunerea unei realități reci, în care numai iubirea mai poate oferi un rost: „Iar astăzi împăratul e gol în fața sorții / Deși mai poartă vorbe prea scumpe pentru noi / Pesemne doar iubirea se dă de ceasul morții / Când aruncăm cuvinte nespuse la gunoi // Și-atât de reci sunt toate când viața mă constrânge / Să port povara iernii ce a înmugurit / Fără să curgă-n palme măcar un strop de sânge” (Rânduri).
Inadecvarea realității în raport cu idealul supralicitat, supraexpus – fie iubita, fie muza – se deconstruiește din contrastul dintre muritorul de rând și entitățile mitice. Se simte, în fundal, imaginarul parnasian din titlul volumului – spațiul consacrării, asociat simbolic cu Muntele Parnas, aflat sub patronajul zeului Apollo –, dar poetul se poziționează deliberat în afara competiției divine, vocea lirică rămâne austeră, vulnerabilă și conștientă de propria sa limită: „Vor poposi, iubito, să te curteze zeii / Și vei uita de mine biet muritor de rând / … / Am dat ceasul în urmă cu câteva cuvinte” (Resemnare). Cuvintele devin un mecanism de întoarcere a timpului. Iluzorie, tentativa de a repara prin limbaj ceea ce nu mai poate fi recuperat face parte din condiția poetului clandestin, care nu revendică privilegiul inspirației divine. Acceptând statutul de muritor, aduce poezia în zona intensității trăirii umane.
Remarc folosirea oarecum excesivă a vocativului „iubito” în cuprinsul volumului, fapt evidențiat și de poetul și criticul Liviu Apetroaie în prefață: „Poetul cheamă, de multe ori chiar strigând, iubita. O strigă mereu (iubito!) ca să-i povestească despre sensul iubirii, despre gândul adânc al poetului din el, despre poezie, cea care își asumă limbajul sigur al «poveștii» și al înțelesurilor”.
Într-o perioadă când valoarea este acoperită de zgomot, mi-au ajuns în mână versuri scrise fără nevoia de epatare. Poezia nu e nevoie să bată la ochi, ea bate și străbate în suflet.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026