La neîmpliniri, mai ales materiale, lumea însumează o groază mistică, laolaltă cu disperarea. Însă o (auto)cunoaștere adâncă și deplină îți oferă poezia lumii, ea ne reamintește că suntem, că rămânem veșnic înnoitori în propria existență. Senzorialul de-nuanțat ne exprimă pe toți, suntem deplini când literatura autentică devine cea mai importantă în interrelaționările comunităților umane de pe mapamond. În România încă se mai scrie poezie de calitate, suntem predestinați, de la o generație la alta, reconvertirilor de formule ale ascensionalului, iar axiologiile genului nu depind, nota bene, de niciun capriciu al „făuritorilor“ exagerat de subiectivi și nici de podiumuri, clasamente și ierarhii false.
Cu destule premii la activ, Marilena Apostu a demonstrat în ultimii ani o bună priză la un public încă fidel poeziei originale, iar cartea ei cea mai recentă, deja premiată de breaslă, o arată ca pe o autoare marcată de voința desțelenirilor, în sensul reabilitării criteriului valorii în stabilirea unor asemenea ierarhii ale genului. Cămașa pătată de somn (Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2024, cu prezentarea de pe copertă a lui Adrian Alui Gheorghe) este cartea care alungă și chiar anulează echivocuri sonore, imaginarul imbecil și contorsionat al unor pretinși inovatori din promoția sa, făcătura searbădă, rezultatul urmând a fi, vorba tânărului (la 1904) Tudor Arghezi, restaurarea „facultății sintetice a simbolului“. Mai aproape de realitățile resorbirilor onirizant-demitizante, în poezia Marilenei Apostu până și rigoarea ca voluptate tragică, am zice, demonstrează adevărul despre nuanțele egotice ca rezultat al unor atitudini („E devreme să plec sub iarbă / dimineața apele vorbesc despre duminici. // voi trece păcatele dincolo, / am fost prea însetată să-i spun unui șarpe / cum strâng spinii.“), arată că a scrie constant și cu multă participare literatură nu este la îndemâna oricui. Autoarea nu are numaidecât ținta impresivului. Departe de extravaganțele reiterării clasicizante a melancoliilor maladive (o recunoaștere aproape boematică: „la fereastră femei împletesc amintiri“), eul e mereu atent, mereu pregătit pentru întâmpinarea Poesiei, un eu clocotitor în ontologiile destinului și care deține neîndoios alonja utopiei: „Voi mirosi a vin / am urmele strămoșilor, / voi bea struguri striviți / piatra a încercat șapte vieți / până când mi-a smuls sufletul. // străzi păstrează nopți rotunde/trag clopote pentru duminică /grijile adorm, /îți voi lumina drumul. // ochii îți șoptesc: iată, voi fi corabie / pentru pleoapele tale! // cine poate să-mi spună că mă voi trezi / mult prea săracă / izgonită în piețe cu gânduri neatinse de febră. // vine o vreme când oglinzile nu vor spune / cum arde drumul spre oraș. // niciodată n-am atins muntele”.
Sincroniile sufletului lumii și ale logosului mistic insertează anatomia ființei interioare („Vrăbiile își așază sufletul să locuiască / degetele se înnegresc între rece și cald, / zdrențuiesc liniștea lăsată în dezordine. // am prins tablouri pe pereți. / iată zâmbetul meu / rămas la fereastră să răsucească ploi. // hainele de cumințenie s-au mototolit. / să nu întârzii!“), idealul estetic însuși are, la fundamentul său, senzualismul poeziei de a rezista aristocratismului sfidător al inutilului philosophic. În fapt, ontoestetica este singurătatea, iar un eu-vocabulă pare depășit de cruzimea reflecției. Injoncționând, refuzând schimbarea repetată a unghiului de vedere asupra măștilor realului și asupra ritmului juxtapunerilor, codul semantic vizual (important este cum scrii, spune și Mircea Martin) așază un ordo amoris al relatării fragmentare despre un real-paradigmă: „Lăsați ferestrele să nască fapte / orele uită lucruri nevinovate. // voi învăța să flutur din unghii / ploi stau în treacăt, albastrul crește. / să mai aștepți câteva zile, îmi spun: / presimt cu încăpățânare. // dimineața / se odihnește pe-o scară dărăpănată. / o veste îngheață. / primăvara scriu poeme de împăcare. // voi avea în oglindă părul roz, / voi nefolosi curajul scurs ca o vină. // e vremea să plec cu șalul de zestre”.
În apele memoriei, perversități ale simțului dau seamă despre o direcție frivolă, poezia adulmecă, vorba filosofului optimist, „zări și etape“ („Eram o păcătoasă cu sâni primitivi / turcoazul din ochi strângea clipa / cu gust dulce pe unghie. // pe înserate voi mânca / precum femeia pictorului fără să mă mișc. // tandrețea mi-a promis rotunjire. / ești sigur că poți alerga? / poezia e o mireasă în închisoare.“), viața la purtător e devălmășia expedientelor. Un eu al decupajelor, câteodată imprevizibil și derutant, invocă fatala putere a poeziei de a se insinua în luciul medaliei. În lumea pluralismului cultural, sadismul intelectual irumpe în desfătările cunoașterii absolute. Poetul însă este îngerul „calendarelor de fum“, protectorul contagiunilor ludicului propulsiv, robul adiacențelor sufletului la sentimentul iubirii universale: „Plouă și tu îmi vorbești despre îngeri / ce-au însângerat fotografiile. // voi vorbi limba păsărilor / și jur că nu vei înțelege de ce am jupuit frica / decât după moartea mea. // astăzi în oraș se va da sentința / când și cât am iubit, / voi fi pedepsită, / voi dezerta. // nu există iertare / doar o grămadă de gunoi. // las răspuns celor de față / strângeți-mi poemele trișate, / nu am timp de pierdut / iau viața de la zero dincolo. // sunt o femeie cu acoperișul tandru / doar așteptarea e netedă. // de frumusețe mă voi apăra într-o frază târzie / era – o singură imagine mișcată“.
Straniul profunzimilor împrumută concepția idealistă, numai că protagoneismul înseamnă, totuși, punct maximal, așa-zisa „negare a artei“ sugerând un blând jemanfișism, dar nicidecum fals cabotinaj boem. Golf-stream al hazardului în felurite ipostazieri, poemele dramatizează dezesperări, fatalismul împrejurărilor pune viață până și în lucruri, apologia ineluctabilului insinuează un altfel de spectacol, al aportului ființial la descifrarea lumii-text. Poezia-emoție instituie autenticul și, din impulsivitate spontană, voluptatea imprevizibilului ne dă notificările altui misticism („Deseară e lună plină / Îți voi arăta pietre prețioase / am să scriu / despre zilele primite cu porția. // strada se grăbește, / suflete zăvorâte pe lumea cealaltă / strivesc același chibrit.“), misterioase sonorități devin materie și expresie dură ori suavă alăturare. Nici măcar o evadare în vis, „constată“ eul inițierilor, nu ar putea schimba noroiul realității, reactivând puerila cruzime prin care spiritul poemelor acestora defalcă stridențe posibile, iar un fel de alfabet estetic va fi livrat absolutului memoriei: „E posibil să lipsesc / de la întâlnire / a lătrat câinele orb până târziu / între mai multe povești și pofte de răsărit. // zgomotul apei ne supraveghează privirea. // ți-am măsurat pașii / tălpile tale mă mai țin minte?“.
Cartea Marilenei Apostu e o bună recomandare a unei poete pe val astăzi.
Ionel BOTA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026