Îmi amintesc o carte pentru copii din anii ʼ50, Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa, a lui Leonid Petrescu, parcă. Excelent îndreptar umoristic pentru interdisciplinaritate. Cei doi puşti din titlu nu credeau că le pot fi folositoare în viaţă lucrurile învăţate la şcoală. Ei bine, lumea din jur o ia razna şi nu mai ascultă de legile fizicii, nici de matematică, nici de chimie. Haosul e desăvârşit, pătăraniile, hazoase, mai bune decât orice argument.
Sigur că matematica şi literatura, fizica şi geografia pot intra în bună, rodnică vecinătate în orice programă şcolară. O şcoală care îşi respectă menirea nu fabrică savanţi ori scriitori, ci sugerează mai multele căi de abordare a lumii. Înclin să cred că, azi, cultura generală e mai importantă ca oricând, şi asta tocmai fiindcă e mai greu de obţinut/asigurat. Nu doar că sunt mai multe cunoştinţele despre care s-ar cuveni să ai habar măcar la modul general, ca să nu porţi cu tine un străin de-a lungul unui drum străin şi el, ci şi fiindcă, în ciuda sloganurilor educaţionale despre interdisciplinaritate, despre învăţământ formativ, opţional şi de alte multe şi răsunătoare feluri, şcoala îmi pare prea puţin preocupată să modeleze, în timpul anilor de studiu, o „cheie universală” de descifrat mai apoi lumea pe cont propriu, prin aprofundări succesive. Ca „ansamblu de cunoştinţe şi comportamente care caracterizează o anumită societate”, cultura generală vizează „achiziţiile umane relativ stabile, dar deschise spre schimbare care determină cursul existenţei fiecărei personalităţi umane integrate social”. Celebrul „trunchi comun de cultură generală” e însă hărţuit adesea de metode şi procedee aplicate după ureche şi ca scop în sine, pierzându-se din vedere exact lucrul cel mai important: stârnirea curiozităţii intelectuale, transmiterea unui miez de cunoştinţe din toate domeniile, pe care să lucreze apoi, liber şi personalizat, perfecţionarea individuală, specializată. E, totuşi, îmbucurător să constat că există destui tineri care probează o cultură generală peste medie şi o dezinvoltură remarcabilă a corelărilor, semn că o „pătură” inteligentă e asigurată în ciuda procentului tot mai mare de fiinţe năuce şi manipulabile.
Deprinderea de a face conexiuni e instrument indispensabil pentru o bună situare în contemporaneitatea diversă şi dinamică. Ea se întemeiază pe ştiinţa dobândită prin învăţare/frecventare a zestrei culturale în sens larg, dar înseamnă, totodată, şi dispoziţie imaginativă, dezinhibată faţă în faţă cu problemele lumii, o anume libertate de gândire şi ocolirea sistematică a prejudecăţilor. Trăim într-un univers al „acordurilor fine” (şi necontrolabile până la capăt) ale parametrilor şi constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează” cu zbateri şi rupturi pentru a face cu putinţă viaţa şi variatele sale manifestări. Omul de azi are datoria să împace, nu doar metaforic vorbind, normele relativităţii lărgite cu instrumentele mecanicii cuantice. De la comportamentul acumulativ în funcţie de gândiri străine frecventate conştiincios în anii de şcoală la gândirea pe cont propriu a datelor realului, gândire care îşi alătură imaginaţia, intuiţia, voinţa de adâncire a cunoaşterii de sine. Ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare coexistă cu tot mai bine strunita ştiinţă a lumii înconjurătoare. Amândouă cer pliere rapidă pe ritmuri imprevizibile, maleabilitate adaptativă, multitudine de valenţe oricând activabile şi interrelate. O specializare îngustă e pe cât de ineficientă, pe atât de handicapantă. Se naşte sau ar trebui să se nască o nouă variantă de homo universalis.
În ce mă priveşte, curiozitatea mea intelectuală timpurie (şi durabilă!) s-a întâlnit cu o şcoală foarte bună. Aveam profesori nemţi sau saşi la multe materii: chimie, fizică, franceză. Încă se păstra o disciplină severă şi caldă, aveam dascăli bine pregătiţi. Sigur, erau şi vreo doi cu facultate muncitorească, însă unul învăţa din răsputeri, iar celălalt nu conta, căci era compensat tacit de ceilalţi, şi chiar de noi. Nu eram deloc genul tocilarului, ci mai degrabă un soi de neastâmpărată pâlnie, cu mintea larg deschisă spre zvonuri din toate ştiinţele şi artele, acumulate nesăţios şi conduse spre un interior în care personalizarea lor să fie posibilă, pas cu pas. Profesorilor mei de română, domnul şi doamna Muscă, el la gimnaziu, ea la liceu, le datorez faptul că „am dat”, totuşi, la filologie, deşi eram la secţia reală şi mă gândeam foarte serios să fac matematică ori chimie, cochetând şi cu filosofia sau artele plastice. El ne-a învăţat să ne facem bibliotecă personală – aducea, ca-ntr-o doară, cărţi din „Biblioteca pentru toţi”, literatură română şi universală (celebrele cărţi roşii şi albastre!) şi ne povestea despre ele. Tot el ne-a ajutat să pricepem gramatica ca pe viaţa însăşi a limbii, înscenând, cu ajutorul nostru, nemaipomenitele peripeţii ale substantivului în Lumea declinării, de pildă. În orele de dirigenţie, ne cânta la vioară şi ne vorbea despre muzică. De la el învăţasem să urmăresc în programul radio concertele simfonice. Doamna Elena Muscă ştia să ne strecoare abil şi lucruri interzise, pe atunci – aşa se face că, în anul întâi, am descoperit că, dacă eu citisem de mult Blaga, mulţi colegi nici nu auziseră de el. Ne învăţa să ţinem aproape de text, dar să citim şi cât de multă critică puteam găsi, să ne formăm un limbaj analitic, un stil. De la ea am aflat că prefaţa, dacă era bine scrisă, făcea parte din carte, nu era doar un accesoriu inutil, de trecut cu vederea. Îţi putea fi cicerone ori puteai să te desparţi de ea descoperind, polemic, altă interpretare. Profesorul de matematică, Păncăriceanu, era un ins singuratic şi oarecum ciudat, dar avea o răbdare de fier şi preţuia mai presus de orice logica. Pierdea ore în şir ca să înţeleagă de ce o apucasem pe un drum greşit cu rezolvarea, în ce moment gândul nostru o luase razna. Reconstituirea aproape detectivistă la care ne supunea, cu răbdare şi tact, făcea cât zece ore de predare. Matematica îşi atenua recea abstracţiune şi devenea sub ochii noştri un drum, o cale plină de aventuri. O ispititoare cursă cu obstacole pentru mintea noastră tânără. S-a spus, pe bună dreptate, că esenţa matematicii nu e să simplifice lucrurile complicate, ci să le complice pe cele simple. Pe cele aparent simple. Să vadă dincolo de aparenţe. Aşa cum face, de altminteri, şi literatura. Şi filosofia, şi pictura.
Matematica nu doar că e frumoasă, dar ea stă la temelia frumuseţii lumii noastre. Cum să fie matematica un ceva de ocolit ori de ţinut, cu spaimă, la distanţă? Graţie matematicii, identificăm şiruri şi ritmuri de cantităţi care îşi revelează, astfel, calitatea. Prin ea descoperim armonia, simetria, eleganţa lumii vii. Amestec de rigoare şi supleţe, e prezentă în cadenţa versului, în ecourile unei melodii, în echilibrul unei arhitecturi, în geometria secretă a marilor pictori. Cu ea cântărim, evaluăm, combinăm mărimi şi mulţimi, atingem şi intersectăm suprafeţe şi volume, integrăm şi descompunem; ea pune în evidenţă şi în relaţie modele de structură, cu ea vedem în spaţiu şi prevedem modificări viitoare. E temelia cunoaşterii. Pentru mine, prezenţa ei ca lege şi instrument în tot universul e atât de evidentă, încât mi se pare aproape ridicol să-i iau apărarea. Mă opresc din laudatio abrupt, cu exagerarea necesară oricărei bune demonstraţii: „Cine nu le are cu matematica nu e pe de-a-ntregul uman. În cel mai bun caz, e un tolerabil subuman care a învăţat să se încalţe, să se spele şi să nu facă mizerie în casă” (Robert Heinlein).
Cât despre scriitorii care sunt şi matematicieni, în sensul creator al cuvântului, avantajele lor nu sunt mai mari decât ale celor care sunt filologi, filosofi, psihiatri, medici. Au un instrument în plus de descris lumea, dar în cazul tuturor contează înainte de toate talentul literar, sprijinit ori nu pe o perfecţionare complementară. Interesantă e însă relaţia cu lumea ştiinţei a oricărui scriitor care se defineşte pe sine ca fiinţă gânditoare. Solomon Marcus spune într-un interviu: „Eminescu nu face parte din categoria […] poeţilor-matematicieni, ci dintr-o alta mult mai largă, în care trebuie să-i includem pe Novalis, pe Paul Valéry, pe Lucian Blaga, pe Camil Petrescu, Nichita Stănescu şi pe mulţi alţii care, scriitori fiind, au trăit cu intensitate nevoia umană de a înţelege lumea, o lume care include ştiinţa ca o parte esenţială a ei. Curiozitatea intelectuală este o parte organică a personalităţii lor.” Asta e!
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026