În urmă cu șaptezeci de ani, pe 30 ianuarie 1956, în Coruieni (Maramureș), în Țara Lăpușului, din părinții Ioan și Rozalia, se năștea Vasile Muste, poetul „împăcării cu iarba”, unul dintre reprezentanții de seamă ai poeziei maramureșene și, prin dimensiune și valoare, și ai poeziei românești contemporane.
Fiindcă ne știm de pe la mijlocul anilor ʼ80, îmi sună ciudat și „istoric” această cifră de amurg, de cerc al bătrânilor, de început de senectute, care a venit (dar a trecut!) așa de repede, că-mi pare acum o glumă a timpului. Când a trecut, Vasile Muste, atâta amar de ani, puțini, dacă-i socotim cu viața, pe unde și cum s-au dus, dacă s-au dus? Pe coastele dealurilor împădurite de la Coruieni, pe apele Lăpușului, în Târgu Lăpușului, pe coridoarele și prin sălile Casei de Cultură, laolată cu Pișta Balasz, pe străzile Sighetului, pe apele Tisei, în valurile Atlanticului, la Pedro de Moel sau la Cernache de Bonjardim, în Portugalia, pe care le-am văzut împreună cu poetul Gheorghe Pârja și cu regretatul prozator Radu Țuculescu acum vreo două decenii, într-o călătorie cu peripeții, însoțind Ansamblul folcloric „Mara”, într-un turneu prin țara lui Pavese? Pe străzile Sighetului, în lumina sau în ceața toamnelor care însoțeau de fiecare dată Festivalul Internațional de Poezie, pe care l-ai organizat (alături de poetul Echim Vancea, câtăva vreme) din anii ʼ87 până la pensionare, în 2021? În cârciuma de la parterul Casei de Cultură, unde ai fost director aproape două decenii? Poate în toate la un loc, îngrămădite în speranțe și iluzii, în exuberanțe și tristeți, în nostalgii lunatice de oraș de provincie de la capătul țării și, mai ales, în poemele și în cărțile tale de poezie. Gândindu-mă la astea toate, realizez ce iluzie frumoasă și dureroasă, în cele din urmă, este trecerea noastră prin toate aceste peisaje și prin fața atâtor oameni, clădiri și întâmplări pe care le lăsăm în urmă și le păstrăm în suflet ca pe niște fotografii mișcate, ca pe niște filme documentare cu un singur regizor. Poate că despre perioada ta de director al Casei de Cultură (care este astăzi altceva) va trebui să vorbești și să scrii tu și să comentezi frenezia atâtor ediții ale Festivalului de Poezie întâmplate acolo, la care a participat un șir lung de poeți din toată țara, cei mai mulți dintre ei cunoscuți în poezia română contemporană.
Dacă poezia este și o risipire a ființei între tristețe și bucurie, între lumină și umbră, Vasile Muste s-a risipit în cărți, în prieteni, în familie, în copii, între o ediție și alta ale festivalului, dar, mai ales, în orașul care i-a fost casă și masă peste patru decenii, care i-a recunoscut creația, munca și valoarea, oferindu-i în 2016 titlul de Cetățean de Onoare al municipiului. Vasile Muste este creatorul unei opere poetice remarcabile, pline de originalitate și profunzime, responsabile și întemeietoare.
El a fost pentru toți poetul prin excelență, deopotrivă scutierul și Don Quijotele vieții și al creației sale. De altfel, soarta și dragostea au făcut să ajungă să locuiască, pentru un timp, în patria lui Cervantes, devenind o vreme Don Mustos de Coruieni Y Vima Mare, undeva în apropierea Madridului, reîntorcându-se, de câtăva vreme, în satul natal, marcat de trecerea timpului, dar nu înfrânt.
Am multe dintre cărțile sale cu autograf, am participat la lansarea unora dintre ele la Sighet, la Târgu Lăpuș sau la Baia Mare. Vasile Muste este creatorul unei opere poetice asupra căreia și-a lăsat amprenta lirică inconfundabilă, autorul unor poeme care te transportă în zona supersensibilă a sufletului omenesc, în profunzimea venită din înțelegerea înaltă a sensului vieții și al artei. Înstelarea frigului, Carte de vizită, Coruieni, Însingurarea îngerilor, Sfântul izgonit din calendar, Satul de tăietură va muri, Cartea împăcării cu iarba, Eu nici în moarte n-am să pot muri, Inima Luanei, Ani de sub cerul meu, Line Eve, Blesteme sau Viața după poezie sunt volume de înalt rafinament, despre care au scris, evidențiindu-le valoarea, poeți și critici precum: Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Adrian Popescu, Radu Țuculescu, Viorel Mureșan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Augustin Cozmuța, Adrian Alui Gheorghe, Dan Silviu Boierescu, Cornel Cotuțiu, Vasile Gogea, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pavel Azap, Daniel Corbu etc.
Iată: „Sunt cel mai mare poet cu barbă din Maramureș / dacă aș exclude acest amănunt / mi-aș crea o serie de dificultăți”; „S-a spus despre mine că sunt specialist în copilărie / că știu pe dinafară cursurile de disperare ale bunicilor mei”; „Iată-s la marginea lumii / cobor tot mai tăcut / timpul și locul / știute către nemaiștiut”; „Am fost fratele mai mic al sălciilor plângătoare / nu vânător”; „Tânăr am visat cândva un vis cât o viață” etc. Senzația primară, de ansamblu pe care o ai după lecturarea, fie și doar în parte, a volumelor sale este aceea a unei poezii extrase din miezul unei lumi ancestrale, ale cărei voci au fost percepute de sensibilitatea poetului și decodate pentru cititor cu un simț și cu o „știință” moștenite de la niște străbuni care au cultivat mistere orfice, pe care poetul le-a redat, după chipul și asemănarea sa, în tonuri amintind adesea de poezia populară.
„Vasile nici nu face altceva toată viața decât se străduiește să traducă iarba în limba română”, a spus despre el prozatorul și prietenul său Radu Țuculescu. „Maramureșul… este o vatră activă de poezie vie. Unul dintre exponenții acesteia este Vasile Muste, care stoarce din folclor zemurile unor senzații proaspete, împrumută din aceeași materie tutelară contururi paradisiace” (Gheorghe Grigurcu).
Poeții știu să trăiască toate vârstele, și ale lor, și ale poeziei lor. „Lumea asta, ce-i amu / batăr fie, batăr nu”, spune poetul popular. Un pic mușcat de crivățul vremii, la șaptezeci de ani, Vasile Muste retras la Coruieni, proaspăt întors din ținuturile Spaniei, înfruntă iarna în Țara Lăpușului cu bucuria copiilor mari care s-au întors acasă… călătorind pe drumurile vieții șaptezeci de ani întregi.
Nicolae SCHEIANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026