Trăim timpuri – hai să le numim eufemistic – cel puțin „ciudate”, oricum de neimaginat pentru cei ce strigaseră, cu toată inocența tinereții, „Vom muri și vom fi liberi!”
Libertatea celor care și-au dat viața în Decembrie 1989 pentru o Românie scăpată de întunericul și frigul totalitar (și concretul din case, dar și cel cultural fiind la fel de dure!) trebuia să se răsfrângă acum, la schimbarea într-un regim democratic, prin multiple reverberații, asupra contemporanilor.
Iar formele de manifestare – diversificate – ale acestei libertăți au început să apară treptat: de la exprimare liberă la circulație liberă, de la publicarea literaturii „de sertar” (reduse totuși, spre surprinderea tuturor) la o efervescență a celei memorialistice (includem aici mai cu deosebire mărturiile foștilor deținuți politici care au supraviețuit anilor de detenție), dar și publicarea (cu parcimonie, totuși!) a literaturii celor care au reușit să plece din România, așa numiții „fugari” în terminologia comunistă, care au trăit și au scris în exil.
Pe măsură ce ne îndepărtăm de acele zile de efervescență ale începutului de an 1990, constatăm că și dorita recuperare se izbește de felurite moduri de… cenzură (aceasta fiind, printre altele, una dintre îngrădirile – sperate de noi – aparținând doar regimurilor totalitare).
Sunt toate acestea „bucăți”/„felii” de adevăr, pagini disparate care, puse împreună, așezate cu știință (și conștiință!), pot crea mozaicul vremurilor („vremelnice”, totuși!), imaginea unui timp care nu ar trebui să fie șters din memoria colectivă, care pare însă a fi trecut într-o uitare (nu de puține ori), credem, voită.
Din multiplicitatea de adevăruri, revelate unul câte unul (sau mai multe odată), fac parte cărțile (și se cuvine să ne amintim cu câtă ură – generată de frică, frica de cuvânt, fuseseră ele, cărțile, interzise, scoase din librării și biblioteci, arse pe rugul imbecilității în anii sovietizării țării).
Începând cu 1990, an după an, cititorul interesat de ceea ce îi fusese interzis – de la nume de scriitori la cărți, de la personalități românești care se impuseseră în plan european (și nu numai!) la evenimente (cu impact universal) generate de români exilați – a putut constatata că, pe lângă ceea ce învățase în școală sau i se permisese să citească în anii comunismului, existase o literatură română paralelă: de la literatura „de sertar”1 la poezia compusă în închisori – orală, transmisă și învățată pe dinafară ori „scrisă” „cu acul pe săpun” (v. volumul cu acest titlu alcătuit de Zahu Pană, apărut la Ed. Cuvântul Românesc, în 1989) – și până la literatura publicată în alte spații geografice.
Iată, așadar, că timp de peste trei decenii și jumătate ni se dezvăluie, treptat, noi „ramuri” ale trunchiului literaturii/culturii noastre, cititorul aflând că, paralel cu ceea ce i se servea drept singura literatură română, în ascunzișul „sertarelor”, în umilința și tortura temnițelor ori în aerul curat al libertății cuvântului în Occident se zămisliseră alte și alte opere. „Nu există altă literatură română decât cea creată între granițele țării”, afirma (îl cităm, cu părere de rău) însuși Tudor Vianu. Îi înțelegem într-un fel frica de a rosti adevărul dacă îi raportăm comportamentul la anii ʼ50.
Timpul a demonstrat contrariul.
Ne asumăm sarcina de a aminti, de acum înainte, număr de număr (grație generozității și, mai cu deosebire, deschiderii superioare către cultura noastră a redacției Nordului Literar!) câteva aspecte ale acestei literaturi „paralele”, necunoscute, nedate publicității, interzise2, așadar.
Din nefericire, în parte, pare a fi ignorată și azi. Drept consecință: o recuperare cenzurată, îngreunată, parcimonioasă!
În revista Secolul 20 (nr. 10-11-12/1997 și 1-2-3/1998), un număr dublu, dedicat aproape exclusiv exilului, poetul Ștefan Augustin Doinaș afirma că exilul este „mărturia imposibilității de a ne naște a doua oară”.
Și totuși, unii dintre exilați, prin ceea ce au reușit în plan literar/cultural în țările în care s-au stabilit după ce au scăpat din România comunistă, au demonstrat contrariul. Adoptând atitudinea lui Dante, și nu pe cea a lui Ovidiu, față de situația de exilat, cu alte cuvinte pe aceea de a lupta și a învinge, de a acționa, în loc de a se tângui permanent pentru pierderea „Edenului” familiar (cum s-a remarcat adesea de către exegeții fenomenului exilului literar), și Mircea Eliade, și Emil Cioran ori Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Constantin Amăriuței, Constantin Tacu, Sanda Golopenția, Matei Călinescu și încă mulți alții (știuți ori neștiuți în România de azi!) nu numai că – metaforic – „s-au născut a doua oară”, dar au reușit să se impună, să publice, să obțină premii, să contribuie la cultura țării de adopție, precum și la cultura universală.
Cu toate că cei amintiți mai sus au scris și publicat, pe lângă limba română, într-o limbă străină (sau chiar mai multe), condiția de bază le-a fost permanent românismul, pe care nu și l-au pierdut niciodată. Cu alte cuvinte, păstrarea românității a însemnat și păstrarea laturii identitare. Se dovedește în acest sens simptomatică „încăpățânarea” lui Mircea Eliade (a lui Paul Goma3 ori cea a lui L.M. Arcade) de a scrie literatură numai în limba română. Ca să nu mai vorbim de „convertirea întru românism” pe care o mărturisea Virgil Ierunca, tânărul care, ajuns la Paris, cu o bursă a statului francez (pentru perfecționarea în limba și cultura pentru care se pregătise în universitatea bucureșteană) a trecut în totalitate (asemenea Monicăi Lovinescu) la promovarea valorilor românești.
Dintre scriitorii care, în exil, vor semna cărți nedifuzate în România comunistă (cu rare excepții!), unii se făcuseră cunoscuți încă înainte de plecarea din țară (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu), dar și aceștia, ca și cei mai tineri, se vor afirma mai cu deosebire în Occident.
Despre activitatea lor, în perioada comunistă, rar răzbăteau ecouri în țară (postul de radio Europa liberă având un rol esențial în informare, cu consecințele cunoscute din partea Securității!). Ca atare, informațiile erau vagi, trunchiate.
Avem astăzi libertatea cuvântului, libertatea circulației, se traduce și se (re)tipărește o parte din opera scriitorilor care au trăit în exil. Și totuși … nici astăzi nu este în totalitate integrată în istoria literaturii noastre.
„Exilul, mai presus de orice, poate fi uitare”, afirmase, cu luciditate, unul dintre cei mai importanți scriitori români, scriitorul european Vintilă Horia.
Mnemofobia îi privește mai ales pe cei de azi, cei care nu au trăit acea perioadă ori cei cărora „ceața” memoriei le estompează – până la eludare – Adevărul.
Dar pierderea Adevărului duce, implicit, la pierderea conștiinței de sine a unui întreg popor. Pericolul pare a-i paște pe români.
De aceea pledăm (și insistăm prin mijloace variate4) la aceste recuperări necesare!
1. Paul Goma reținea la un moment dat (în Jurnal de apocrif, Ed. Dacia, 1999) numai cinci autori: „Blaga, Noica, Steinhardt, Ion D. Sîrbu și Teohar Mihadaș” (p. 104).
2. S-a vorbit mult după 1990 despre așteptata „literatură de sertar”, care, spre surprinderea noastră (a criticii și a cititorilor), a fost extrem de redusă ca număr. Valoric însă, a confirmat și, mai ales, a suplimentat puținătatea numerică. A fost mai ales Ion D. Sîrbu, cel care, cu domiciliul forțat în Isarlâkul craiovean, avea să scrie capodoperele Adio, Europa sau Lupul și catedrala, dar și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Dar nu numai scriitorilor care au reușit să plece din România comunistă, ci și celor care fuseseră condamnați de așa-zisul „tribunal al poporului” le erau interzise cărțile. Un exemplu: Pan M. Vizirescu, care a stat ascuns de Securitate timp de 23 de ani, ieșind așadar și ca scriitor din conștiința cititorilor. Pan M. Vizirescu era oricum interzis, de vreme ce fusese condamnat în 1945 „la închisoare pe viață, de acel stalinist Tribunal al poporului, alături de alți 13 cărturari, considerați criminali de război și dușmani ai poporului”, așa cum ne amintește D. Sîrghie în noul studiu pe care i-l consacră (Pan M. Vizirescu și gruparea literară de la „Gândirea”, Ed. Arena Artelor, 2025).
3. „În ciuda numeroaselor cărți publicate în Occident, prozatorul (Paul Goma) se încăpățânează să scrie și să publice în limba română. De altfel, alături de Mircea Eliade, Paul Goma rămâne unul din puținii scriitori români care nu se grăbesc să se integreze în cultura țării de adopțiune și care trăiesc în mod acut conștiința apartenenței la cultura română”, remarca Gh. Glodeanu (v. Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Ed. Libra, 1999, p. 176).
4. Prin diverse studii monografice, articole, dar, nu în ultimul rând, prin revista Antilethe, revistă care, prin recuperarea scrierilor publicate în exil, necunoscute în țară, se opune UITĂRII!
Mihaela ALBU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026