Dincolo de cel mai îndepărtat orizont întrezărit prin travestiul unui timp/netimp cu aripile de ceară, demersul poetic al lui Cassian Maria Spiridon din volumul Cu o bufniță pe umăr (Ed. Junimea, 2025) readuce în prim-plan un natural spart în mai multe bucăți (cu tot ce este al său), pictat parcă pe pânze stranii, tulburătoare, de o simbolică presimțită, invocând echivocitatea identității. Că, uneori, ființa nu poate fi pe deplin încorporată aici ține și de o anumită libertate lăuntrică, de puterea sa de izbăvire dinspre lumea anexată, drept premisă, dârei de cenușă ce este lăsată în urmă. O carte a veacului de neliniști și zguduiri, o pledoarie pentru faptul că ființa nu este un lest, nu poate fi niciodată pe deplin, înspăimântător de ireală, fără doar și poate…
Cele cinci „treceri” ale volumului – „Stau orizontal cu planeta”, „Haina primită de la zei”, „Cu întreită dragoste”, „Pe nisipul bătăliilor”, „Cu o bufniță pe umăr” – nu sunt doar proiecții ale imaginației ce păstrează cuvenitul tempo, cât fețe tainice, autentice ale omenescului, un zbor în picaj, tranziția subtilă deasupra realului încă șoptit, resemnarea/împăcarea versus căutarea/îndoiala. Expresia aridă a acestor stări ale conștiinței, iată un reper, altfel, al trecerii de la veghe la vis și viceversa: „când lumina se ascunde / stă pitită / la pândă / ca un tigru / răbdătoare / așteaptă clipa de neatenție / când se ivesc razele / pentru a se întinde / la picioarele tale”. O determinare asemănătoare, o poleire a aparențelor în acel cadru aparte, închis, al necesității oarbe în carne și oase, ceea ce urmează, adică alunecarea între asumare și conștiința de a interpreta, aici își are locul: „puțin îi pasă soarelui / dacă și mâine ochii tăi /se vor umple de lumina dimineții / cobori în peșteră / fără felinare / pașii îți măsoară drumul / nu există frică printre stalactite / printre lumânări aprinse / întru mântuire”. Mai există însă în această jerfă euharistică, cu limitele și prejudecățile ei, un vis în vis, astfel înfățișat, printre oglinzi de tot felul, ieșit la iveală ca un fir de nisip cu adevărat viu. Un elan al dorinței care a ajuns la recunoașterea sacrului/profanului nici nu este de mirare, grație unei liste de inventar a lumii și a neverosimilei accelerări a proiecției biologice; pe de altă parte, prezent și autentic, creează un spațiu rarefiat pentru efectele ce le generează: „cu degetele lungi privesc apusul / pipăi dimineața atent / cu sensibile burice / aidoma / cu cele de la picioarele desculțe / calc pietrele sfărâmate de-ngheț / însoțit de aripa fierbinte / ce ziua mătură nisipul / printre roci / printre lemne și frunze / sunt doar decorul”.
Dependența de divin este condiționată de nimicnicia iluzoriului și de măreția iubirii; între cunoaștere și recunoaștere, cu câteva ușoare retușări, unde se întâlnesc concretul și ficțiunea. Imaginile reținute de poet poartă pe alocuri această amprentă a unor inflexiuni existențiale traversate de seisme de tot felul, confruntarea cu sinele capătă formele clipelor de însingurare și de ostoire dureroasă, după cum se proiectează modele posibile de a fi ce pot repovesti capacitățile și virtualitățile condiției umane. Și este evident faptul că dincolo de tehnica poetică avem de-a face cu o metafizică pură și simplă a timpului, culminând într-un târziu, mutatis mutandis, în obstinata creionare a unui autoportret: „am ochii obosiți / și doar tristețea / plutește ca o pânză / ce învăluie Oceanul / e precum o haină / sfâșiată de curenții unui fluid ce te urmează / într-un efort pe care pleoapele / nu îl mai ascultă /rămâne sunetul / un geamăt mut / străbătător / prin ramele durerii” (rămâne sunetul). Din aceste vulnerabilități deloc hazardate, poezia țâșnește și cheamă întru totul îmbietoare ceea ce urmează, adică un soi de grafie a neliniștii este dublată de o „electricitate afectivă”, pare împăcată numai în aparență… Pe de altă parte însă, ele fixează cuvintele în abatorul mineral al memoriei, e o stare de veghe permanentă pentru a înțelege tâlcurile sufletului însetat de adevăr. Urmând această deschidere, anticiparea devine posibilă, zimțează turnantele care urmează… Acest dublu al poetului gonește în zig-zag; urcă în vis și-i povestește cele întâlnite, arșița zilei și mirajul nopții, de altfel, însăși tăcerea, de știe cumva prețul așteptării/contemplării: „e jocul oglinzilor perfect / în ele vezi / cum sufletul / în ploaia de emoții / își schimbă înfățișarea”. Și este destul de ciudată eternitatea, peste ruinele trecutului: „nu te grăbi / curând / tu / pământeanule / vei fi la adăpost / sub lespedea / ce-ți apără de umezeală / haina / primită de la zei”.
Momentul revelației, odată trăit, redimensionează afectul, imuabila, predestinata dramă existențială, ultimul detaliu al tabloului, o meditație exilată din canoanele derizoriului asumat. Ca rost al ființei, iubirea, simțurile foarte accentuate ale erosului, mult mai puțin etalate, presupun miracolul mitului, seamănă cu o inițiere capabilă să vadă dincolo de evidența unei evoluții ce ne este ascunsă: „într-o zi / iubire a mea / cu toții vom urca la cer / și atunci / nu-i așa / în piept inimile noastre vor bate la fel / dacă și dacă / stelele-n cer vor tăia / pârtie largă / prin care să treacă / sufletul tău și al meu / nu-i așa / în grădina cu pomi / înfloriți prin nămeți / vom fi mână în mână / cu ochii deschiși / ca și cum / nu în cer am urcat / ci el / peste noi / sub stejar și-a aflat adăpost”. O alchimie poetică ocolind cu bună știință fixarea într-un singur epicentru afectiv, înfățișarea eternității nu demobilizează nicio inerție, nu ca un „timp fără sfârșit, ci un timp în afara timpului” (Simone Well). De aici o senzație de iradiere a timpului, o recuperare prin rostul său de a nu întuneca, ne aflăm pe un teren minat al trăirii… Puterea scrutării, a scotocirii funciare a melancoliei derivă din acest con de sentimente, specie de efemeridă și un fel de a fi al poetului. Parcă pe valuri, starea aceasta de închipuire liberă a formelor prefăcute brusc într-o oglindă pentru a privi și a vedea o sublimare a deșertăciunii până la gând: „scriu viața / acolo în cer / e deja povestită / până la capăt / un vis”. Mai luminoasă decât orice – esența duratei, înțeleasă ca început de lume, ca un drum către un fel de pisc pe care nu îl vedem… O veritabilă hermeneutică a nemaivăzutului, de un anumit ceremonial nu e străină această trecere, mai mult decât o schimbare a nisipului oniric al clepsidrei „poți minți moartea / dar ea nu te va minți / niciodată / poți minți nourii / dar ei tot vor ploua / acolo în cer / poți minți lumina / doar soarele o va însoți / totdeauna / și pe tine poți să te minți / dar inima va continua / să-ți pulseze / poți minți eternitatea /să-I spui că nici nu există / nu-ți pasă / dar ea știe / te-nțelege și crede / e suficient să deschizi / doar fereastra / pe care sufletul / prea bine o cunoaște / pe acolo adevărul se strecoară / sfios / prin labirintul din Creta / al posterității hazlii (prin labirint).
Fără încetare, urcușul acesta reconstituie, pe de o parte, căutarea marilor adevăruri ascunse, iar pe de altă parte, ca succesiune logică de cauze și efecte, transcende iminența, capabilă să alăture atât de firesc recompunerea/regăsirea identității. Fie prin ruinele trecutului, fie prin acoladele existențiale ce o animă, atitudinea poetică este exemplară, ingenuitatea revelației nu are îngrădiri și legi. Surprinde cumva o pregnanță a ubicuității într-o vreme de declin a istoriei, nostalgia iluziei, dar ce este în cele din urmă această lentă coborâre în congregația memoriei? În conul de umbră al lunecării ontologice, relieful timpului visat își dezvăluie culmile thanatice, el nu va contribui cu siguranță la dezordinea lumii: „stau în fața zilelor / care vin și tot vin / și mi s-a făcut frig / doboară frunzele / curăță câmpia / pleacă înaripatele / mi s-a făcut frig / tot mai frig / am degetele reci / și sufletul acoperit / în straturi de omăt / încărcat de nostalgii / preaplinul îl dărui / pribeagului / sau unui rătăcit / în căutarea stelei / care deschide cerul / precum la cort / pânza se ridică / să intre soarele / și dimineața / o încercare / pentru inimi și suflete / mi s-a făcut frig”. Un mers pe sârmă spre o încordare înțeleaptă, supus presiunilor unui absurd conceput schimbă, o dată mai mult, mobilitatea în metamorfoză; deloc simplă și liniară, poezia lui Cassian Maria Spiridon este purtătoare de „suflet” siamez cu cel interior, provocator, încifrat. După cum îl construiește, lăsând conturul unei întoarceri mereu posibile, apare parcă o arcă și-l duce de unde a venit, din fluxul conștiinței care conservă, cu o seninătate care te face să tresari: „un huruit de început de lume / însoțește călătoria printre creste lichide / mă aflu la bord / cu o bufniță pe umăr”. Și totuși, despre marea fără de margini a poeziei este vorba.
Daniel MARIȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026