Mihai Firică (n. 1970) este o prezență cunoscută și activă atât ca jurnalist în presa scrisă și în televiziune, cât și ca scriitor (poet, eseist), iar din 2023 este președintele Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. Creația sa lirică a fost apreciată și distinsă cu Premiul pentru debut în poezie al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu” pentru volumul Biografie sumară (1996), cu Premiul „Marin Sorescu” și cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova, pentru volumul Limba șarpelui călător (1997), versurile sale trecând granițele țării prin traduceri în limbile engleză, franceză, spaniolă, maghiară, japoneză și bulgară.
Într-un recent interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu (în România literară, nr. 40/septembrie 2025), provocat să definească poezia din perspectivă metaforică, Mihai Firică se destăinuie: „Pentru mine, poezia e atât aer, cât și sânge: e ceea ce mă ține viu, ce-mi dă respirație și sens. Nu doar ca un impuls visceral, ci și un spațiu de reflecție și libertate interioară. În același timp, are și intensitatea sângelui, dar nu ca suferință, ci ca vitalitate creativă. Scrisul este simultan hrană și respirație, emoție și structură, un echilibru între impuls și gând, între tensiunea vitală și liniștea contemplativă. Fără poezie, aerul ar fi greu, iar sângele ar curge fără direcție, dar împreună creează viață și sens”.
Discursul liric din volumul Dragostea cu parfum de migdale amare (prefață de Octavian Soviany, ilustrații de Marcel Voinea, Editura Vinea, București, 2022) dă seama despre acest echilibru vital prin care Mihai Firică definește poezia. Sunt poeme născute din „zeama de carne amestecată cu vis și rugină, / coji de memorie, / prea puțin între două linii șterse” (Pâinea Soarelui). „Plătită cu arginți și oase”, cu trudă și cu sudoarea frunții, de către omul de rând, pâinea/hrana poetului (scrisul) presupune, în schimb, jertifirea de sine, căci „ceea ce nu se vede în poezie / sunt aripile rupte ale poeților, / așezate în cruce”.
Despre versurile acestui volum, autorul lămurește, într-un alt interviu (în Ficțiunea, nr. 158/70 din 2 mai 2023), că au ca resort al scrierii memoria, de sub vălul căreia se întrezăresc „dragostea sublimă cu teama de a o pierde într-o clipă și durerea celui care vede spulberată iluzia nemuririi prin iubire, invitând cititorul să devină un martor al căutării și al suferinței”.
Grupate în două părți sugestiv intitulate „O singură aripă” și „Aripa absentă”, poemele mărturisesc despre stări și experiențe bulversante, cu puternice reverberații asupra ființei conștiente de vulnerabilitatea condiției umane. În prima parte, discursul este introspectiv, meditativ-elegiac, concentrat în jurul sentimentelor de solitudine, de pustiire, de fragilitate a iubirii. Versurile din partea a doua fac trecerea de la timpul subiectiv, al memoriei, de la intimitatea iubirii spre timpul istoric, spre conștiința efemerității ființei, spre instabilitatea lumii (cu pierderi, cu moarte, cu războaie, cu durere).
Îndrăgostit-schilodit, rămas cu „o singură aripă” din pasărea-dragoste, eul liric recompune, cu ajutorul memoriei, secvențe din zborul spre zările promițătoare ale existenței, când iubirea părea nemuritoare, iar călătoria doi-în-unul era o exaltare permanentă.
Metafora „păsării-dragoste” exprimă idealul contopirii în iubire, prin care îndrăgostitul, uitându-se pe sine, învață zborul spre persoana iubită până la a se identifica cu aceasta, împletindu-și destinele la nesfârșit în aceeași înălțare: „Dragostea este un cerc adânc, / un ochi de apă în care, / dacă îți arunci privirea, / vezi chipul celuilalt. // Dragostea este o pasăre / care își face cuib în tine / ca să te învețe să zbori, / apoi uită zborul, / uitându-se pe sine în tine, / împletind la nesfârșit inele de aer” (Descrierea păsării-dragoste).
Entuziasmul abandonării de sine, cu aripile larg deschise, cu încredere și speranță într-o iubire copleșitoare este tulburat de conștiința vremelniciei acestei experiențe, căci „aripile fragile căutând aerul” sunt cuprinse de vria destinului, în care totul este sortit pieirii. Apăsătoarele sentimente de dezamăgire, de pustiire, de tristețe frâng zborul, când realitatea mistuie iluzia iubirii eterne: „Durerea înflorește când ating pământul”. Clipele promițătoare rămân suspendate într-o așteptare zadarnică, într-un timp învăluit în parfumul dulce-amar al amitirilor: „așteptarea este o moară care macină la nesfârșit, / sfărâmă ore și zile, fărâmițează ani după ani, / dar tu nu ai mai venit și ceva rămâne nespus” (O singură aripă). Aripa unică sugerează sentimentul de abandon, de zbor frânt, incomplet, de gol al acelui „bărbat singur”, pentru care amintirile sunt „cioburi mărunte, resturi / – o mare fără valuri în care cobor gol, / fără nume”.
O dată destrămată încrederea în nemurirea prin iubire, eu liric caută în trecut confirmări ale sublimelor clipe în doi. Discursul liric ia forma unui scenariu al supraviețuirii prin amintiri. Acesta presupune coborârea în vis, în intimitatea înserării, a întunericului: „Ai fost aici, / rochii viu colorate, / inele cu pietre mărunte și strălucitoare, / șiraguri de perle, / foșnetul hainelor tale pretutindeni. // Cobor în vis și acolo ești tu, / surâzătoare, cea care pleacă și vine, / așa cum diminețile lovesc întunericul. / Am văzut ce mi-au spus vocile, / câteva zile păstrez numele tău în minte” (Dragostea cu parfum de migdale amare).
Se delimitează două planuri corespondente stărilor eului liric: seara, întunericul, reveria – prielnice regăsirii, reaprinderii din dragoste, recăderii în „cercul nostru de îndrăgostiți captivi”, pe de o parte; dimineața, trezirea, absența, pe de altă parte, conturând cadrul prezent al „ziduri(lor) reci”, al „alei(lor) rătăcite”, al „tăcerii asurzitoare”, al înstrăinării. „Undeva în întuneric” – timp al rugăciunii și al visării – flacăra iubirii încă luminează, iar chipurile îndrăgostiților prind contur reconstruind ritualul zborului păsării-dragoste: „Străbat arșița nopții cu setea în mine / Dacă n-am să plec din limba aceasta e că aici ești tu” (Am știut numele tău dar l-am uitat); „Tu zâmbești doar seara. / Pereți de ceară absorb rugăciunea, / pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu”, „Inima ta e un animal cald ghemuit în brațele mele / (…) / Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare / – o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse / ne lovește cu clonțul de aur” (Tu zâmbești doar seara). Trezirea la realitate este brutală, uitarea este dureroasă, absența persoanei iubite anulează orice menire de a fi: „M-am trezit și uitasem toate limbile pământului. / Asta mi se întâmplă de fiecare dată / când nu te găsesc lângă mine” (Acolo unde nu te găsesc). Diminețile reci „lovesc întunericul”, aducând chinuitoarea înstrăinare, amărăciunea singurătății, iar din promițătoarea dragoste rămân doar „parfum(ul) de migdale amare” și „amintirile sparte” în cioburi neînsuflețite ori în fotografii uitate: „noaptea e rece, are stele rotunde și palide, / se desface în zeci de petale dimineața / când nu ne mai știm numele / și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii / din care ne privesc străini” (Tu zâmbești doar seara); „Privesc locul lăsat gol de tine. / Ai luat și aerul, / parfumul tău a dispărut. / Nu a mai rămas altceva decât o piatră pătrată, / foarte greu de purtat pe umeri” (Ai luat și aerul).
Sentimentul de zădărnicie se răsfrânge asupra întregii firi înconjurătoare, rosturile lumii sunt învelite în „poleială și fum”, adevărurile sunt răsturnate, omul se pierde pe sine în necunoaștere și în indiferență, uitând să încarce clipa cu sens și să lase urme apăsate ale trecerii sale: „Uităm lucrurile și anii plâng peste noi. / Desenăm ziduri și construim drumuri de hârtie, / colorăm zilele, / însă astăzi ne învăluim în poleială și fum” (Inele de iarbă pierdute în oceane necunoscute).
În absența iubirii, eul liric își găsește vindecarea prin cuvânt, misiune ce presupune un travaliu istovitor și, totodată, întăritor: „Șterg și tot șterg, / toată di-mineața până spre altă dimineață, / recitesc și tot ce șterg apoi rescriu” (La început a fost cuvântul. Șterg și tot șterg); „Umblă cântecele fără lesă, / cuvintele nu au stăpân, / dintre sticle și mușterii / doar lăutarii se ridică la cer. / Am rămas singur, / ceilalți s-au urcat pe scenă și cântă / (…) / Urc până în cer și astup groapa săpată de lacrimi” (Străzi pentru câini).
Versurile din partea a doua fac transferul de la fragilitatea omului și a sentimentelor lui la fragilitatea și la instabilitatea lumii, de la experiența intimă la experiența colectivă. Prin puternice imagini artistice poetul conturează amenințările umanității (războaie, pierderi, moarte). „pământul răscolit de viermele de foc” (Katia, unde este copilul tău?); „Căpcăunul înghite orașe, / a prins în gheare cartiere întregi, / sfărâmă în fălci case, / teatre, blocuri și locuri de joacă” (Cărți poștale nescrise); „Au făcut scrum orașele / au răscolit cimitirele. / Sunt iscusiți în arta lor. / Spaima a curs pe toată câmpia, / o perdea de fum / în spatele căreia se sfarmă strigăte” (Furia de la miezul nopții). Lumea este reflectată în destrămare, cuprinsă de spaimă, amenințată de ororile urii. Martor conștient al acestor experiențe traumatizante, al realității istorice, poetul reclamă necesitatea responsabilității colective, a trezirii, a asumării. Versurile devin proteste silențioase, dar în tonalitate gravă și convigătoare, împotriva răului din lume.
Fie că mărturisesc despre iluzia nemuririi prin iubire ori despre deșertăciunea lumii, versurile lui Mihai Firică îl implică pe cititor ca martor al căutării și al suferinței eului liric, poetul trecând „cu naturalețe de la poemele meditativ-elegiace din prima secțiune la poemul angajat, dovedind că poate să poetizeze pe mai multe registre, dar cu o anume predilecție către vizionarismul apocaliptic” – subliniază Octavian Soviany, prefațatorul volumului.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025