Când, la ședința de redacție, în urma împărtășirii ecourilor cu care m-am întors din Cluj-Napoca, de la spectacolul absolut fabulos al lui André Rieu și al Orchestrei sale „Johann Strauss”, mi s-a propus să scriu despre aceste impresii, am avut unele ezitări. În primul rând, nefiind critic de artă, scriu din perspectiva unui iubitor de cultură și de frumos. Crescut într-o familie de artiști, de mic am fost înconjurat de și în contact permanent cu artiști plastici, muzicieni și interpreți, poeți și scriitori – majoritatea deosebit de talentați, iar unii dintre ei cunoscuți și recunoscuți la nivel național și nu numai. În al doilea rând, încerc să fiu precaut, ținând cont de recentele reacții bizare stârnite de cronica unei eleve la filmul Cravata galbenă, publicată de revista Alecart, deoarece uneori egourile artiștilor și ale celor din jurul lor sunt niște jivine greu de hrănit și de mulțumit. Așadar, acest material nu este și nu se dorește a fi o cronică, cel mult poate duce spre un reportaj de atmosferă, cu o accentuată perspectivă subiectivă.
Nivelul meu de așteptare era destul de ridicat: am urmărit la televizor și pe internet concerte ale lui André Rieu, așadar am profitat de prezența lui din nou în inima Transilvaniei.
Drumul a părut interminabil. Nesfârșitele șantiere ale patriei, infrastructura rutieră îmbătrânită și traficul irespirabil din Cluj-Napoca ne-au pus nervii la încercare. Am răzbit în cele din urmă. Ne-am înghesuit prin singura poartă de acces în arenă. Știind că toate cele cinci concerte programate erau sold out, m-am mirat că organizatorii nu au permis accesul prin mai multe intrări.
Scena, decorul și ecranele enorme anunțau un spectacol de mare clasă. Din perspectiva aceasta, nu aveau să îmi fie înșelate așteptările – dimpotrivă!
Ora 19:30 era anunțată pentru începerea concertului. Cu cinci minute înainte, André Rieu și membrii orchestrei s-au pregătit, înșirându-se în cele două tuneluri de acces de la nivelul de jos. La 19:30 fix a pornit muzica, iar pe acordurile marșului Entry of the Gladiators au ieșit din tuneluri și s-au îndreptat spre scenă cu zâmbete luminoase, salutând larg cu brațele, împărțind bezele și îmbrățișări în stânga și în dreapta.
Contrastând cu punctualitatea orchestrei, nu se putea să nu ne prezentăm latura balcanică. Spectatorii au continuat să intre în sală, în pauzele dintre piese, chiar și după 35 de minute după intrarea artiștilor, făcându-l pe André Rieu să treacă de la glumițe la observații, ajungând să apostrofeze întârziații: „Noi am venit din Olanda și am ajuns la timp!” Nici în pauza de la mijlocul spectacolului nu au reușit mulți să se încadreze pentru a se întoarce la timp, dovedind încă o dată lipsă de respect și pentru artiști, dar și pentru ceilalți spectatori pe care, într-un fel sau altul, i-au deranjat, bulucindu-se să-și ocupe locurile. Menționez că am fost prezent la primul concert din seria de cinci, pot doar să sper că unele aspecte nu s-au mai repetat.
Costumele de bal – o splendoare de culori și rafinament. Concertul a alternat muzica clasică, valsurile, polca, arii de operă, melodii populare, hituri pop – o combinație tipică lui André Rieu –, rezultând un tot foarte bine închegat, un conținut muzical care se lasă descoperit cu ușurință de orice tip de public, chiar dacă nu frecventează în mod obișnuit muzica simfonică.
De pe întreg globul, tenori și soprane de cea mai înaltă clasă și invitați speciali au onorat și încântat spectatorii. Poveștile unora dintre aceștia sunt adevărate lecții de viață.
Tânăra Emma Kok suferă de o afecțiune severă – gastropareză, se alimentează printr-o sondă –, dar nu a renunțat la visul ei de a ajunge cântăreață. A interpretat cu vocea ei de înger Let it go și Voilà, făcând publicul emoționat să vibreze.
Într-o familie de muzicieni elvețieni, Michel Tirabosco, cel mai tânăr dintre cei șapte frați, s-a născut cu brațele scurte și fără palme. Și-a dorit să facă muzică și el, ca și părinții și toți frații și surorile lui, dar nu putea cânta la niciun instrument, din cauza handicapului său. Până când, la împlinirea vârstei de șapte ani, tatăl lui i-a dăruit un nai, instrument pe care a învățat să îl țină și să îl strunească, îndeplinindu-și visul, ajungând să concerteze pe toate marile scene ale lumii și să predea la Conservatorul din Geneva. Soloul lui înălțător a părut desprins din altă lume.
Maestrul Gheorghe Zamfir, prezentat ca „cel care a făcut cunoscut naiul în toată lumea”, a mângâiat cu emoție corzile sufletelor cu The Lonely Shepherd și a electrizat publicul cu Ciuleandra, interpretată, ca de obicei, magistral, acompaniat și de Michel Tirabosco.
Contrastul muzical a fost oferit de momentele pline de surprinzătoare vitalitate ale duetului veteranilor latino Los del Río, cu ale lor Macarena și La bamba, care se percep altfel instrumentate simfonic.
Un veritabil alchimist care transformă sunetele brute generate de instrumente în nectar pentru suflet, ca orice mare compozitor, André Rieu ne îndeamnă să credem mereu în puterea muzicii, muzica fiind din perspectiva sa „cea mai prețioasă comoară”, mereu alături de noi, luminându-ne calea în momente dificile.
André Rieu, membrii Orchestrei „Johann Strauss” și invitații știu să facă spectacol cu zâmbetul pe buze. E greu să exprim în cuvinte toate senzațiile pe care mi le-a lăsat un asemenea spectacol, un potpuriu împletit din multe stiluri aparent greu de însăilat laolaltă, mai ales că am avut senzația că timpul s-a lichefiat și s-a evaporat. Altfel, cum să îmi dau seama când au trecut cele trei ore?!
La ieșire, un spectator venerabil, înnobilat cu o coroană de păr alb, cu ochii înlăcrimați de emoție, îi mulțumea fiicei sale: „Acum știu cum arată paradisul!”
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025