Generat între tradiție și modernitate, complexul „concept de ruptură” a favorizat, imprevizibil, „dedoxificarea” organică a sistemelor valorilor estetice canonizate, in extremis, în artă, filozofie și literatură. O deschidere spectaculară spre multitudinea de forme și simptome ale fenomenului, aflat într-un sincretism sinestezic, ne oferă din perspectivă analitic-pragmatică Angelo Mitchievici în lucrarea Cultura faliei și modernitatea românească. O introducere și câteva lecturi (Editura Institutul European, Iași, 2023). Iată cum, în „Cuvânt-înainte”, își motivează demersul exegetic de valorizare inedită, epistemică și subversivă, a câtorva teze în ale căror „conținuturi” identificăm, in nuce, dincolo de erudiția livrescă și de exuberanța unei ingenuități scripturale contrapunctice, semnificații obiective și evaluări existențiale, hermeneutice: „În orice cultură, chiar și în cele care afișează o existență de monolit sau o organicitate incoruptibilă, de obicei culturile majore, monumentale, – cu sensul pe care Lucian Blaga (în Geneza metaforei și sensul culturii, Editura Humanitas, București, 1994 – n.n., F. C.) îl dă acestor termeni – care se impun ca modele exemplare, există discontinuități, există rupturi de nivel, cotituri și apariții neașteptate. (…) Trebuie să precizăm că ne interesează acest fenomen prin felul în care el este marcat ca fapt de cultură și în acest context ca fapt literar. În acest sens, într-o logică a faptului cultural observăm că există o geografie specifică și un relief particular al faliei în cultura română”. Dintr-o acută nevoie de autenticitate, Angelo Mitchievici își focalizează discursul în special pe mutațiile fundamentale, de cotitură, apărute imprevizibil în procesul de „canonizare” a noilor paradigme ale literaturii române „în trecere de la modern la postmodern” (G. Vatimo, Societatea transparentă, Editura Pontica, Constanța, 1995, p. 49).
Caracteristic pentru actul imanent al interpretării dialogice a faliei (în viziunea autorului ea fiind indisolubil legată de „metabolismul contestatar și dizolvant al avangardelor istorice”) este faptul că într-o altă ipostază, impusă de schimbările axiologice survenite în sfera de existență a esteticii creației, ea „decurge din efectul pe care-l creează această rapidă modernizare a societății românești, o modernizare în salturi, deschisă tuturor experimentelor pentru a le dezavua sau ignora ulterior, spre deosebire de una lentă”. Marcând astfel certificarea înnoirilor produse „în istoria literaturii române”, orientată cu precădere, „în contextul modernității”, spre graduale tranziții și metamorfoze, eseul „Către o cultură a faliei” indică, prin raportări la obiect, universul de valori occidentale, de spirite autohtone care, într-un fel sau altul, au contribuit „la regenerarea țesutului cultural” și au influențat, „într-un sens profund”, detașându-se de tendințele tradițional-conservatoare, evoluția istoriei culturii către modernitate, între cei invocați aflându-se Titu Maiorescu, P.P. Carp, Mihai Eminescu, E. Lovinescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu ș.a.
În studiul „Romanul și cultura faliei”, Angelo Mitchievici, prin incursiunea întreprinsă printre reperele literare ale genului sugerat, se pronunță ferm asupra limbajelor și stilurilor diverse, generaționiste ale unor epoci istorice. Axându-și prioritar percepția pe „problematica faliei la nivelul romanului”, teoreticianul ne oferă, metodologic, posibilitatea de a descoperi cum „un rapel nostalgic de factură adesea anamnetică” are vădit capacitatea „să evidențieze acest relief al faliei ce-și găsește expresia la nivelul unor ficțiuni explicative care înregistrează un sentiment al rupturii”, de unde preceptul că interpretarea se convertește fără riscuri în inițiere. Avangardismul („pentru care nu există trecut”) și decadentismul („pentru care nu există viitor”) reclamă, într-un exercițiu disipativ al evaziunii, o redefinire a „reformei” imaginarului rupturii, legitimând adecvarea la provocări paradoxale în măsură „să configureze – pretinde eseistul – o experiență utilă a modernității și să-i descrie metabolismul”. Dintr-un motiv bine întemeiat, evaluările referitoare la „tensiunile” și „clivajele” din literatura autohtonă sunt focalizate pe romanele scriitorilor Ion Adam (Rătăcire, 1902), Constantin I.A. Nottara (Suflete obosite, 1898; De dincolo de moarte, 1907), Mircea Eliade (Domnișoara Christina,1936), Radu Cosmin (Babylon, 1922), Cezar Petrescu (Întunecare, 1927-1928), Ionel Teodoreanu (La Medeleni, 1924-1928), Mateiu I. Caragiale (Efemeride, 1911).
Alăturându-se concepțiilor lui Matei Călinescu (din Cinci fețe ale modernității) referitoare la barbaria investită, sub aspect tipologic, „cu un rol eschatologic”, constituie „totodată factorul catalitic, de reînnoire, instrumentul care asigură ieșirea din criză a unei societăți devitalizate, epuizate, hiperrafinate”, Angelo Mitchievici recurge, în secțiunea „Decantism și avangardism: între barbarie și utopie”, la o analiză aprofundată asupra „decadenței și primitivismului”. Pentru a demonstra simulacrul și declinul ce le-a presupus apariția unei energii creatoare, „necesară unei noi lumi și unui nou început”, sunt atrași în context presupușii membri ai „familiei decadenței” – David Weir (cu Decadence and the Making of Modernism, 1995), Paul Cernat (Avangarda românească și complexul periferiei, 2007), Filippo Tommaso Marinetti (Destructions, 1904) etc. –, ale căror poziții atestă atât „refuzul tradiției”, cât și „o retragere strategică, discretă în spații amenajate estetic”. Prin urmare, argumentează subtil Angelo Mitchievici, „decantismul posedă deja germenii avangardei, și chiar asumă un astfel de rol față de realism, naturalism sau chiar romantism, un rol care nu e jucat până la capăt dată fiind natura mutagenă a termenului”. Ceea ce îl desparte pe autor de „eroii avangardei”, dar mai ales de valabilitatea ideilor pe care le susțin cu predilecție și ale căror „ecouri” sunt recuperate de adepții modernității, constă în logica aserțiunii sale: „Ruptura dintre cele două (futurismul «revoluționar» și decantismul «conservator» – n.n., F. C.) este ireconciliabilă, dar pornește de la o bază comună recuperabilă în felul în care constituie modernitatea”.
Această percepție a modernității se regăsește și în ecuația interpretărilor formulate în eseul „Distopia mașinistă. Câteva reprezentări ale corpului în avangarda românească: Brauner, Arghezi, Urmuz”. Angelo Mitchievici mizează pe potența individului de a crea „o energie virtuală” în scopul „figurării” propriului imaginar în „obiecte automatizate”, fapt care admite, fără recurs, că „ruptura definitorie vine din asocierea corpului uman cu cel al unei mașini”. „Mitul mașinist” nu mai este, carevasăzică, o utopie. Nici vehiculul numit limbaj o proiecție fantasmagorică a imaginației. Toate acestea se datorează obiectului care, subliniază autorul, „prinde corp printr-un mimetism de ordin structural (incluzând nu numai suprafața, ci și interiorul), unde corpul ia nu numai forma obiectului, ci preia în parte și conținutul lui într-o continuitate speculativă care reformulează ludic funcționalități polare organic-mecanic”. Inserția elementelor tehniciste în literatură reclamă, fără dubiu, paradoxul suprarealismului.
Corpul uman, imaginat a fi „cea mai vastă tradiție culturală”, este „întruchipat” în „obiect multicameral”. În compoziția L’homme idéal a lui Victor Brauner avem o astfel de dovadă. Explică Angelo Mitchievici: „Brauner a decupat corpul în cinci compartimente: creierul, inima, plămânii, stomacul și sexul”. Fiecare dintre aceste „organe” este „înzestrat” cu obiecte creionate din linii abstracte simbolizând, dacă vreți, adevăratele funcții ale trupului uman „invadat de o lume a mașinilor, o lume mecanică, iar relația care se stabilește între corp și mecanism este pozată de o manieră particulară generând întreaga specificitate a modernității față cu epocile precedente”. La rândul său, și T. Arghezi este asimilat avangardei. În romanul Cimitirul Buna-Vestire (Editura Minerva, București, 1983), considerat drept „o distopie, dar una copleșită de mitul mașinist”, „el pune în scenă spectacolul unui corp ordurier”. „Personajul funcționează, îl descrie Angelo Mitchievici, după un model mecanic, dar tehnologia corporală este delabrată astfel că mecanismul se gripează, eșapamentul gâtului și supapele nasului sunt colmatate temporar”.
Examinând volumul Pagini bizare (Editura Dacia, Cluj, 2001) al lui Urmuz, precursor al avangardei românești, Angelo Mitchievici este de părere că „obiectele-ființă”, plăsmuite la limita dintre distopie și himeră, „transmit ceva din spiritul cabotin-suicidar al avangardei, dar nota ironică, ludică este depășită către altceva”. Să fim de acord cu observația acestuia din urmă: „Lumea, pare să spună Urmuz, este prost construită, iar ordinea sa formală ascunde o lipsă a raționalului, a sensibilității, a umanității, prin infantilizare ca reîntoarcere la un stadiu primar, pulsional al ei”.
În „fierăria” considerațiilor din exegeza „Cultura faliei și modernitatea românească. O introducere și câteva lecturi”, sunt „forjate”, remarcăm cu facilitate, prin prisma literarității, și unele fenomene și „clivaje” privilegiate de modernitate, antrenante și validate, la o lectură simpatetică, în literatura română. Ele, nefiind de natură polemică, definesc și accentuează, din perspectivă antitextuală, actul de reevaluare critică a canoanelor realității literare românești. Ca atare, readucerea în actualitate a lui Titu Maiorescu, ale cărui „teoretizări” (alăturându-se celor ale lui E. Lovinescu, G. Călinescu etc.) sunt recuperate de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (1990), este, istoricește vorbind, în acest mod evidențiată de Angelo Mitchievici: ,,Întoarcerea la Maiorescu dobân-dește semnificația unui gest fondator cuprins în povestea zidului «părăsit și neisprăvit» al vechii construcții a spiritului critic ca marcă a modernității”. Explorările faliei identificate în corespondența dintre Mateiu I. Caragiale și „amicul său N.A. Boicescu” aduc în prim-planul dezbaterii „limbajul argotic, pe de o parte, și cel neologic, pe de alta”, dovadă clară a semnelor „unei noutăți și ale unui demodat” devenite „programatic marca diferențiatoare și deopotrivă legitimantă pentru o identitate de ruptură”. Alte câteva pagini sunt rezervate temelor „litigioase” ale romanului lui Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche, „roman total cu multiple deschideri inițiatice, cu o problematică definitorie pentru cultura română”, care, hotărât lucru, „scoate la suprafață complexele fondatoare pentru omul secolului XX și cărora psihanaliza le servește atât ca terapie, cât și ca sofisticată hermeneutică”.
În eseul dedicat imaginarului erotic, „Sexualitatea dam-nată și literatura gay”, Angelo Mitchievici demitizează „tabuurile sexuale” înfățișate în scrierile lor de occidentalii Marcel Proust, Richard von Krafft-Ebing, Mario Praz ș.a. și de românii Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Eugen Barbu, Ion Negoițescu, Mircea Cărtărescu ș.a.. Rațiunea pentru care autorul se focalizează pe această cultură a faliei circumscrise, în pofida oricăror controverse și contestări, literaturii este cât se poate de explicită: „indică adesea și o specializare în cadrul modernității și schimbări de reflexe metaliterare”.
Lui Mircea Eliade îi sunt destinate două studii: „Eliade și «agonia» unei generații” și „Noduri și semne în proza lui Mircea Eliade”. Într-o primă instanță, motivul generozității lui Angelo Mitchievici care revelează această preferință „are în vedere semnificația pe care o conferă culturii faliei apariția grupării Criterion” (principalii ei apartenenți fiind Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Henri H. Stahl, Constantin Noica, Ion Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, spirite emblematice ale culturii române, ale căror creații „se caracterizează prin: setea de experiență, înlăturarea opreliștilor rațiunii, aceste idola temporis ale secolului al XIX-lea cu corolarul său aventura; autenticitate, a fi așa cum ești, a scăpa de orice conformism; spiritualitatea, voința de absolut, de a te depăși; tensiunea dramatică, tragismul, criza care constituie punctul crucial al experienței trăite în comun de noua generație”), iar pe de altă parte, situația dramatică în care este „silit să-și reconfigureze o nouă identitate în spațiul culturii occidentale –, cât și în planul istoriei culturii, cu separarea și izolarea României și a țărilor din est intrate în sfera de influență a Uniunii Sovietice de spațiul culturii occidentale cu libertățile care au caracterizat această cultură”. Romanul Noaptea de Sânziene însumează toate aceste „avataruri” ale faliei.
Ultimele două eseuri („În căutarea timpului pierdut – Pavel Chihaia” și „SF-ul românesc între ideologie și utopie”) se referă, să sintentizăm, la: primo – cu pre-cădere la romanele Blocada (1991) și Scrieri din țară și din exil. Hotarul de nisip (2007), în care se regăsesc ecourile reflecțiilor „obsedante” ale unor confrați (corect memorate/comentate de Pavel Chihaia!) în legătură cu așa-numita „generație pierdută”, al cărei destin incert, timp de două decenii, a fost puternic cutremurat de fractura temporală „pe care a adus-o instalarea deplină a regimului comunist în România în 1948”; secundo – la literatura științifico-fantastică românească situată „pe o falie” și care, apărută „prin prelucrarea modelului exemplar, cel sovietic”, a constituit „o expresie a modernizării așa cum era aceasta înțeleasă de către decidenții politici ai perioadei, la rândul lor inițiatorii, dar și beneficiarii unor profunde mișcări tectonice în context geopolitic”.
Demonstrațiile ideatice ale lui Angelo Mitchievici cuprinse în opul Cultura faliei și modernitatea românească. O introducere și câteva lecturi, antrenând în spirală morfologia unor fenomene esențiale pentru contextualizarea parcursului culturii și al civilizației românești, ne conduc la concluzia, firească de altminteri, că, într-adevăr, cum conchide Antonio Patraș, „literatura noastră reflectă, privită global, dinamica unei modernizări sincopate (…) sub semnul sugestiv-metaforic al «faliei», al «clivajului», termen ce devine el însuși un veritabil «stilem», o marcă indelebilă a personalității proteice a criticului-scriitor și a concepției sale istoriografice”.
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025