„Cred că am orbit, cred că suntem orbi, orbi care nu văd, orbi care văzând, nu văd.”
Citatul din José Saramago ne atrage atenția asupra unui dușman invizibil, de multe ori inexistent, ce ne duce spre o stare limită, pe care de multe ori pare că n-o putem depăși. De multe ori realitatea în care trăim ne obligă să ne punem limite, chiar atunci când acestea nu există, fiind obligați să trăim într-o stare de continuă neîncredere și chiar de frică din cauza evenimentelor care se succed cu o rapiditate incredibilă și care nu ne permit să ne deschidem sufletul în fața contemporanilor: a deveni conștienți de acest lucru este primul pas pentru a putea depăși această stare de incertitudine.
José Saramago, scriitor portughez, ne face, în fragmentul de mai sus din romanul Orbirea1 (publicat în 1995 cu titlul Eseu despre orbire), invitația de a nu ne lăsa pradă iluziilor, ci să acceptăm laturile incomode ale personalității, rănile, emoțiile pe care adesea le refuzăm. Numai acceptându-le putem să ne vindecăm și să ne bucurăm de viață.
Într-o vreme și într-un loc neprecizate, în mod neașteptat, întreaga populație își pierde vederea datorită unei epidemii imposibil de explicat. Cine este lovit de orbire are senzația unei învăluiri într-o ceață lăptoasă. Reacțiile psihologice sunt devastatoare: o explozie a terorii și a unei gratuite violențe irezistibile, cu efecte dramatice asupra conviețuirii sociale.
Orbirea șterge orice sentiment de milă și-i face pe oameni să cadă în mrejele barbariei, dând naștere unui brutal instinct de supraviețuire. În forma unei povestiri fantastice, Saramago delimitează cu măiestrie, esențialitate și precizie metafora unei umanități bestiale și feroce, incapabile de a vedea și de a distinge lucrurile în mod rațional, artizane a unei abrutizări, a unei cruzimi și a unei degradări nemaivăzute.
De aici rezultă un roman convingător, cu valențe universale despre indiferență și egoism, cu trimitere la multe dintre evenimentele din trecut și de azi ale omenirii. Un război al tuturor împotriva tuturor, un denunț al nopții minții umane, din care rămâne o licărire de lumină și din care se vede speranța într-o lume mai bună, dar care însă nu anihilează pesimismul ce străbate întregul roman.
Romanul este un semnal de alarmă în ce privește o situație concretă a lumii contemporane, în care mulți oameni au această ceață în privire și „văd fără să vadă”, cu o perspectivă absolut inadecvată asupra realității existențiale.
Carl Gustav Jung, a cărui operă José Saramago a cunoscut-o foarte bine, ne-a învățat că frumusețea interioară nu este nevoie s-o obținem, ci este o stare a spiritului pe care poți s-o recunoști de unul singur și s-o primești în sufletul tău. Ideile elaborate de Jung sunt un îndreptar în înțelegerea scriitorului portughez: „Cine privește în afară, spunea Jung, visează, cine privește înăuntru se trezește”. În psihologia modernă, a privi înăuntrul propriei conștiințe este un act menit să ne reveleze adevărul. Înseamnă a înceta să urmezi modele externe și mai ales să accepți să-ți asculți vocea interioară, singura capabilă să trezească eul interior, astfel încât să putem avea o perspectivă adevărată asupra realității din jurul nostru.
Metafora orbirii din romanul lui Saramago ne invită să depășim egoismul, limitele noastre dezlănțuite de frică și care ne fac tot mai indiferenți față de părerile altora, chiar dacă sunt bazate pe raționamente bine construite, o orbire în fața realității cu consecințe dezastruoase pentru întreaga comunitate din care facem parte.
„După toate câte am suferit, în viața noastră, fiecare trebuie să vorbească de ceea ce știe, iar despre ceea ce nu știe să întrebe”; este o chestiune de bun simț, iar problemele ce apar ni se trag de la modelele negative, pe care cei loviți de orbire nu mai sunt în măsură să le distingă, ca alegerea între maeștrii buni și cei răi.
În timpul carantinei, se creează printre bolnavi grupuri, care-și împart bunurile și serviciile de primă necesitate și care funcționează ca în vremea de început, a triburilor primitive. Este o frescă a fragilității civilizației noastre moderne, iar regresul spre barbarie este rezultatul neîncrederii într-o soluționare rațională a dificultăților ivite pe parcursul dezvoltării unei societăți democratice.
La sfârșit toți vor recupera vederea, se vor bucura din nou de lumina binecuvântată, pe care până atunci n-au știut s-o aprecieze (cunoașterea, faptul de a-și manifesta în mod liber opiniile, cu observația că trebuie totdeauna să fii bine informat): „Văd, spuneau cei care și-au recuperat vederea. Văd, spuneau cei care în mod brusc o recuperau. Văd, Văd, începea să pară cu adevărat o istorie dintr-o altă lume în care se auzea fraza: Sunt orb”.
- José Saramago, Cecità (Orbirea), Feltrinelli Editore, Milano, 2021.
Viorel IGNA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025